Astăzi, în această tristă după-amiază a zilei de duminică 31 octombrie 2021, Doru Dinu Glăvan, președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România a părăsit, cu multă demnitate, spre regretul tuturor celor care au avut onoarea de a-l cunoaște, această aspră lume, pășind pe calea eternității.
Așa cum spunea un alt mare ,,făptuitor”, care și-a purtat cu vrednicie pașii în această lume, cărturarul Artur Silvestri, pe care am avut onoarea de a-l sluji, că moartea este neînsemnată în fața ,,faptei” și a ,,urmei” lăsate după noi, Doru Dinu Glăvan, asemeni-un făptuitor, prin faptele sale a lăsat o amprentă puternică în actul jurnalistic, în întreaga medie din această țară, în toate momentele vieții, de la începuturile de colaborator în presă locală și regională, până la finalul ei, în calitatea de președinte al celei mai mari uniuni profesionale din țară: Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. De aceea regretul nostru se îndreaptă atât spre încetarea ființei, cât și spre neputința zămislirii faptelor, a continuării lor, a celor multe și minunate proiecte ce au luat naștere prin osârdia și sudoarea sa, și a echipei sale, create la vârful și în interiorul acestei reprezentative asociații de breaslă. Negreșit sufletele, răvășite acum de durere, ne vor fi copleșite mai departe de eternitatea ființei și faptei sale, în această lume și în cea viitoare! Dumnezeu să-l primească cu brațe deschise în Împărăția Sa! Cu siguranță i se cuvine și acolo, ca și în această lume, un loc de cinste!
Constantin VLAICU/UZPR
P.S. O amintire personală, sfâșietoare în aceste triste momente, dar care găsesc de cuviință să o expun în acest tulburător context: Îmi spunea odinioară, la începuturile mele ezitante pe tărâmul jurnalistic, cu multă empatie, pentru a înțelege mai lesne, un soi de definiție a creativității jurnalistice, de o profunzime și o relevanță în pătrundere, ce mi-a marcat tot restul vieții, privitor la creația jurnalistică, ce conținea în esența ei constatarea că ea este o artă. O artă ce poate fi zămislită din cele mai sărace izvoare, putând să relateze orice moment, având ca punct de plecare și cea mai măruntă observație: o pasăre care s-a așezat pe o creangă – jurnalistul, prin înzestrarea și îndemânarea sa asupra condeiului, poate creea o minunată relatare, care să fascineze cititorul. Grandios!
Amintiri dragi, oameni dragi…. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
Pentru cei care doresc să-i aducă un ultim omagiu, corpul neînsuflețit va fi depus luni, 01.11.2021, în jurul orei 13.00, la Capela Cimitirului nr. 7 din Reșița.
Marți, 02.11.2021, în jurul orei 12.00, va fi depus la Capela nr.3 din Cimitirul Iosefin, Calea Șagului, Timișoara. Slujba de înmormântare va avea loc la ora 14.00.
Doru Dinu Glăvan, președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, cunoscută personalitate a presei românești, sa stins din viață la Reșița, orașul său natal, în urma unor complicații generate de infectarea cu COVID-19. În vârstă de 75 de ani, Doru Dinu Glăvan a intrat în presă de foarte tânăr – a început să publice la vârsta de 14 ani, iar la vârsta de 18 ani ajunge colaborator în presa locală și regională. În 1965, la 19 ani, devine corespondent al foarte răspânditului ziar „Sportul popular”, cunoscut mai târziu sub numele de „Gazeta sporturilor”. În curând, este angajat cronicar sportiv al postului național de radio, continuând să publice și în presa scrisă. Calitățile sale de reporter sunt unanim recunoscute și apreciate, motiv pentru care Radio București l-a trimis să transmită și să comenteze Jocurile Balcanice, Campionatele și Cupele Mondiale de atletism, natație și gimnastică, Jocurile Olimpice de Iarnă de la Sarajevo. Transmite în România, cu mult profesionalism, din Europa, Asia și Australia. Din inițiativa sa a luat ființă, în 1995, la Reșița, Fundația Radio Caraș-Severin. După un an, la 8 august 1996, Radio România Reșița capătă statut oficial de post public local al Societății Române de Radioteleviziune și emite pentru prima dată în eter. În decurs de câțiva ani, sub conducerea directorului Doru Dinu Glăvan, Radio Reșița ajunge cel mai important post regional de radio, cu cea mai mare audiență, acoperind nu numai întregul teritoriu al județului Caraș-Severin și părți importante din județele limitrofe, ci și teritoriile locuite de români în Voivodina și pe Valea Timocului. Doru Dinu Glăvan, care și-a câștigat aprecierea unanimă atât a radio-ascultătorilor, cât și a specialiștilor din domeniu, era la al treilea mandat de președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, organizație pe care a propulsat-o până la statutul de cea mai mare din țară, pentru care a reușit să obțină statutul de „Uniune de creație de utilitate publică” și căreia i-a dedicat activitatea sa neobsită, până în ultima clipă. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Posted on 29 octombrie 2021 by Marin Teodora in Cunoaște România, Dezvăluiri
Un spațiu sacru este inextricabil, nu este o fata morgana, pentru că el mărturisește și arată o lucrare a Zeilor, o prezență a acelor creatori primordiali în acel spațiu, iar noi, oamenii, le continuăm creația printr-o repetare rituală a Cosmogoniei.
În acest sens Mircea Eliade afirma: „Ceea ce trebuie să devină „lumea noastră” trebuie să fie în prealabil „creat”. Orice creație are însă un model exemplar: crearea Universului de către Zei”.
De aceea, consacrându-le monumente megalitice, temple, oracole, acelor strămoși primordiali divini într-un spațiu care devine astfel sacru (vezi Platoul Bucegilor) ctitorii acelor monumente megalitice, repetă opera exemplară a Zeilor.
Este foarte probabil ca acele fortificații, șanțuri, labirinturi, ziduri de apărare, piramide, zigurate, ale civilizațiilor preistorice megalitice să fi fost destinate a împiedica invazia puterilor demonice-negative distructive, a unor puteri malefice necunoscute, mai degrabă decât atacul oamenilor.
În același timp putem observa și cealaltă destinație a acestor construcții: locuri deschise spre transcendent, ferestre de comunicare și invocare a unei lumi superioare, un cosmos real pentru cel care ridică, construiește un asemenea spațiu devenit, astfel, un spațiu sacru, privilegiat.
În acest sens M. Eliade observă că: „Lumea se lasă descoperită ca lume, deci cosmos, în măsura în care se dezvăluie ca lume sacră. Orice lume este opera Zeilor, pentru că fie a fost creată direct de către Zei, fie consacrată, deci „cosmicizată”, de către oameni, care au realizat, ritual, actul exemplar al Creației”.
Toate aceste hierofanii și gesta (fapte), săvârșite de eroii civilizatori în timpuri de începuturi, sunt ipostaze ale acelui timp sacru, un fel de etern prezent mitic, în care te reintegrezi periodic prin intermediul riturilor.
Mircea Eliade spune: „Sărbătoarea nu este comemorarea unui eveniment mitic ci reactualizarea lui”.
Astfel, eternul prezent al evenimentului mitic (săvârșit de strămoșii Primordiali) face posibilă durata profană a evenimentelor istorice.
„Veghetorii noștri eterni”, creatorii divini ai cosmosului, au dezvăluit diferitele modalități ale sacrului în însăși structura lumii și a fenomenelor cosmice, Natura exprimând întotdeauna ceva ce o transcende, realul spre care tindem să-l descoperim este „supranatură”.
Putem descoperi această natură mitică în semnele ivite pentru noi, oamenii de aici și de acum, venite dinspre celelalte lumi, în semnul lingvistic (toponimia arhaică), în centrele energetice și informaționale răspândite în toate Kogaioanele munților noștri, în calendarul ritual al sărbătorilor străbune, care reactualizează evenimente primordiale în succesiunea cosmică tradițională a calendarului arhaic țărănesc daco-românesc. Acestea sunt arhivele transcendente conservate în memoria colectivă a neamului românesc.
Columna miraculoasă a pământului de pe vârful Omul, care susținea bolta cea înstelată a cerului, sau polul nordic al universului, numită de romani (țâțânele lumii) era consacrată nemuririi în conștiința oamenilor a divinului Saturn senex, creatorul Vârstei de aur a omenirii, Zeul civilizator, întemeietor al civilizației saturniene pentru oameni.
În același loc sacru, consacrat, titanul Atlas va fi pedepsit de Zeus (pentru că încercase, în fruntea Titanilor, să-l înfrunte pe Zeus) să poarte veșnic pe umerii săi bolta cerească.
După unele izvoare mitice, Atlas era primul fiu atlant al lui Poseidon (Neptun) și unul dintre cei zece regi primordiali ai Atlantidei, și deci nepot direct al Zeului Saturn (Kronos la greci).
După alte izvoare mitice era fiul lui Iapet, unul dintre titani, fiul lui Uranus și al Gaei. Căsătorit cu oceanida Clymene a avut mai mulți copii: Atlas, Epimetheus, Menoetius și Prometheus. Iapetus, ca și fiii săi, va lupta ca titan contra Zeilor din Olimp (grecesc), va fi învins de Zeus și prăvălit de acesta în Tartar, alături de alți Titani.
Era tatăl celor doi titani: Atlas și Prometheu și bunicul lui Deukalion (fiul lui Prometheu), cel care a zămislit noua seminție umană, născută de titanul Deukalion după Potop.
După alte tradiții, titanul pedepsit de Zeus ar fi fost împietrit de către eroul Perseu, pentru că titanul Atlas refuzase să-i împlinească un serviciu cerut de Perseu, iar acesta, drept răzbunare, l-a transformat într-un munte, arătându-i chipul Meduzei, cap care, privit direct în față, îl împietrea pe privitor: muntele se va numi Atlas, Atlasul din Carpați, de la nord de apa sfântă Istros.
Există și niște munți Atlas în Africa, dar Atlasul din țara Hyperboreilor, de la nordul Dunării, este muntele în care, în timpuri Primordiale, au avut loc întâlniri eroice, legendare, săvârșite în acel metaforic „Olimp” hyperboreean, muntele Omul, care este muntele sfânt al pelasgo-hyperboreenilor, unde se află Columna Cerului, monumentul megalitic din Carpații neamurilor traco-geto-dace de la nordul Dunării.
Aici a fost Muntele sfânt al pelosgo-hyperboreenilor, locul unde va fi încantenat și titanul Prometheu de către Zeus, prin porunca dată Zeului Vulcan (Hefaistos) de a-l fereca în munte pe Titan.
Alături este și megalitul ce închipuie în piatră vulturul care-l va tortura zilnic pe noul răzvrătit contra lui Zeus.
Povestea de mai sus a fost rezumată laconic, pentru a lumina satisfăcător evenimente petrecute în timpuri de începuturi, în plaiuri și mărginimi ale unor ținuturi pelasgo-hyperboreene, numite mai târziu carpato-danubiene (așadar, geto-dacii și apoi daco-românii).
Expedițiile celor doi eroi, Hercule și Perseu, nu se îndreaptă spre Lybia și ținuturile Africii, ci spre țara Hyperbreilor.
Grămăticul Apollodor din Damasc (145 î.e.n.) într-o complexă lucrare despre timpurile și legendele vremurilor arhaice (antehomerice) povestește despre a unsprezecea lucrare a lui Hercule, să aducă merele de aur din Grădina Hesperidelor.
Dar aceste mere de aur, spune Apollodor, nu erau în Lybia (sau în ținuturile Africii), ci la muntele Atlas din țara Hyperboreilor. Acolo eroul reușește să ucidă cu săgețile lui Vulturul care-l tortura pe Prometheu și să-l elibereze pe acesta din catena muntelui, și reușește să plece și cu merele de aur atât de râvnite de stăpânii lumii.
Al doilea erou, Perseu, ajunge și el în țara atotputernicului rege Atlas, stăpân peste țara Hyperboreilor. Perseu trebuie să ajungă la izvoarele râului Oceanos (cataractele Istrului) ca să ucidă Meduza, să ia capul acesteia și, printr-un vicleșug pe care-l va născoci, va reteza apoi capul gorgonei Meduza.
În urma unei dispute ivite între Perseu și regele Atlas, grecul îl va împietri pe Atlas, arătându-i chipul Meduzei Capul regelui, spune legenda, va deveni creștetul unui pisc înalt (columna de pe vârful Omul) iar corpul său o imensă catenă (lanț muntos).
Amândoi eroii, ca și alți eroi din legendele timpurilor antehomerice, săvârșesc încercări, probe de Trecere într-un spațiu al unor experiențe primordiale, spațiul carpato-danubian, foarte bine cunoscut vechilor locuitori ai continentului Europa, ca un spațiu al lumii Preafericiților, în care poți încerca drumul inițierii în misteriile învățării treptelor devenirii întru nemurire. Zamolxis îi învăța pe ucenicii săi cum să devină nemuritori, nu îi făcea el nemuritori.
Pe columna principală de pe muntele Atlas (Omul) a fost, după vechile legende teogonice anteelene, încantenat și titanul Prometheu, creatorul civilizației omenirii de azi și a unei noi seminții umane.
Privitor la legendele facerii (genezei) rasei umane, poetul Claudian, în „Entropium II”, extrage din legende arhaice povestea zămislirii primilor oameni. Cei doi frați, Prometheu și Epimeteu (mintea din urmă), vor încerca să facă din aceeași materie, pământ și apă, pe primii oameni.
Lui Prometheu i-a ieșit mai bine lucrarea, pentru că a pus în lut mai mult spirit divin, în timp ce Epimeteu nu a pus nici o esență divină. Oamenii lui Prometheu sunt izbândiți pentru că au „focul” în ei, adică strop din esența divină.
Această legendă a emigrat de la nord la sud și a trecut din Carpați în Elada și de aici în Egipt, și va fi introdusă de profetul Moise în cărțile sfinte ale evreilor.
Urmărim această filieră, migrare, a legendei, pentru că timpurile lui Prometheu sunt cu mult mai vechi decât eliberarea poporului iudaic din sclavia egiptenilor și observăm că legenda nordică din țara hiperboreilor, despre creațiunea omului din apă și pământ și cu insuflarea scânteii divine, este mult mai arhaică decât redactarea finală a cărților lui Moise.
Constanin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București, 2020 (Fragment)
Profesor Germina BREAZ, Colegiul Național „George Coșbuc”, Cluj-Napoca
(dialog cu prof. de limba și literatura română, Germina BREAZ <foto> – Colegiul Național „George Coșbuc”, Cluj-Napoca)
– Perioada liceului ați petrecut-o în orașul reședință a județului Hunedoara – Deva. Acum sunteți cadru didactic în municipiul Cluj-Napoca. Cum comentați această situație?
– Sunt descendentă dintr-o familie de dascăli: bunicul patern a fost învățător din perioada interbelică până în 1948, când preda la o școală din comuna Pecinișca, în apropiere de Herculane. Atunci a fost arestat și condamnat pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale” împreună cu alți șapte intelectuali ce alcătuiau „Mișcarea națională de rezistență”. A murit când eu aveam un an, dar sora mea mai mare a fost crescută de bunicul, supraviețuitor al temnițelor comuniste de la Timișoara, Lugoj și Aiud, în spiritul respectului pentru valorile culturale. Ea a fost prima din familia mea care i-a continuat misiunea de dăscăliță a bunicului, absolvind cea dintâi Liceul Pedagogic de la Deva. Cinci ani mai târziu am fost eu aceea care am promovat examenul de admitere la această școală de mare tradiție a învățământului românesc, în vara anului 1989, avându-l diriginte pe neuitatul nostru profesor de pedagogie și psihologie, domnul Ovidiu Vlad. În același an, după răsturnarea regimului ceaușist din decembrie, s-a reînființat Școala Normală de la Târgu-Jiu, de asemenea, o școală pedagogică de tradiție, ce-i poartă numele marelui om de stat și ministru reformator al învățământului românesc interbelic, Spiru Haret. Atunci părinții noștri au obținut aprobarea de a ne transfera în județul Gorj, mai aproape de casă, iar la Târgu-Jiu am avut privilegiul de a fi eleva unor profesori de excepție. Desigur, în alegerea carierei am fost influențată de personalitatea profesorului de limba română, domnul Eugen Velican, omul care a creat câteva venerații de absolvenți ai faculăților de Litere din toată țara (Timișoara, Craiova, București, Cluj). Numai din promoția clasei mele suntem, astăzi, cinci profesoare de limba română care predăm în licee de elită la Oradea, Târgu-Jiu și Cluj.
Tata a fost profesor de matematică, iar mama mi-a fost și învățătoare. Prin urmare, în venele mele, în mod ereditar, curge cerneala albastră moștenită de la cele două generații de dascăli, dar subțiată în laboratoarele celor două Școli Normale prin care destinul mi-a dat șansa să mă formez.
Cum nimic nu este întâmplător în viață, după absolvirea Facultății de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, am promovat concursul național de titularizare în învățământul preuniversitar și am primit repartiția la Colegiul Național „George Coșbuc”, liceu cu predare bilingv și matern germană. Aici am găsit-o cu bucurie pe aceea care timp de douăzeci de ani îmi va fi fost admirabilă colegă și coordonatoare a comisiei metodice la limba română, doamna profesoară Titiana Zlătior. Nu mică ne-a fost încântarea amândurora când am descoperit că suntem fostele eleve ale domnului profesor Velican, maestrul nostru de la Școala Normală din Târgu-Jiu și împărtășim aceeași viziune didactică pe care acesta ne-a insuflat-o.
Am prezentat periplul meu de la viața de elevă a Școlii Normale, apoi de studentă a Facultății de Litere, până la statutul de profesoară de limba română la un prestigios colegiu din Cluj-Napoca, pentru a descrie arcul ce se întinde uneori în mod direct între cei doi poli ai existenței noastre în traiectoria formării pe cale educațională: format și formator. Sunt profesoară datorită profesorilor mei, am în minte modelul acelor dascăli pe care i-am admirat și pe care încerc să-i urmez (fiind încredințată că e extrem de dificil să-i egalez), dar încerc zi de zi să-mi găsesc propria cale didactică. Sunt conștientă de uriașa răspundere pe care o port față de proprii mei elevi, oglindindu-mă pe mine însămi în fiecare dintre ei, înțelegând cât de mult poate influența la un moment dat destinul unui copil întâlnirea cu un anumit profesor.
– De ce profesor și nu altă specialitate?
– Cum spuneam, în familia mea profesiunea de dascăl este o tradiție, dar alegerea acestui drum a fost asumată dincolo de „instinctul ereditar” ce mi-a fost transmis de la bunicul, de la tata, mama și de la sora mea. A fost o alegere făcută simultan cu inima și cu mintea. Chiar în clasa a XIII-a (căci la Școla Normală se făceau cinci ani de liceu) m-am pregătit asiduu pentru admiterea la Facultatea de Drept. Deși înțelegeam că o carieră de magistrat oferă o înaltă demnitate socială și satisfacții materiale, totuși, imediat după Bacalaureat m-am răzgândit brusc, spre marea nedumerire a părinților mei. Am abandonat brusc Dreptul, fugind ca o mireasă speriată de nunta „aranjată” și am alergat înapoi, în brațele primei iubiri: pedagogia și filologia. Într-adevăr, în anii de liceu fusesem olimpică la fazele județene și naționale ale Olimpiadei de Istoria Pedagogiei și la cea de Limba Română, așa încât profesorii mei au încuviințat alegerea carierei didactice în detrimentul unei ipotetice meserii de jurist. Părinții mei (mai ales mama) au fost neconsolați o vreme, dar nu m-au împiedicat să împlinesc acest vis de a deveni profesoară. De altfel, singura facultate din țară care la acea dată oferea dubla specializare, Pedagogie-Filologie, se afla numai la U.B.B. din Cluj-Napoca, iar familia mea m-a susținut necondiționat timp de cinci ani să studiez în orașul din inima Transilvaniei, la o distanță atât de mare de casă.
Pentru mine întrebarea existențială a fost „de ce profesor și nu magistrat?”. La optsprezece ani am dat un răspuns filozofic, în virtutea căruia am ales cu inima: „pentru că ideea de dreptate este relativă”! Acum, la cei douăzeci și trei de ani de profesorat aș adăuga și faptul că nu numai „ideea de dreptate este relativă”, așa cum ne-au învățat Gelu Ruscanu, Andrei Pietraru și G. D. Ladima (eroii lui Camil Petrescu), ci însăși viața este precară, vulnerabilă și, uneori, de neînțeles. Sigurul lucru cert, inechivoc, ce oferă echilibru lumii mele este optimismul elevilor mei, strălucirea din ochii lor, dorința de a descoperi lumea, curiozitatea irepresibilă a copilăriei și, uneori, pofta de a învăța.
I-am iubit pe profesorii mei cărora le datorez ceea ce am devenit în viață, dar îi iubesc, la rândul meu, pe elevii cărora le datorez totul pentru devenirea lor. Aceasta este profesiunea mea de credință: lumea și societatea există grație acestui circuit subtil, afectiv între copii și adulți, între elevi și profesori. Iar deasupra tuturor veghează un singur Dumnezeu.
– Ce înseamnă pentru dumneavoastră, elevul?
– Așa cum Flaubert spunea că „madame Bovary c`est moi”, tot așa aș putea spune că „elevul sunt eu însămi”. Mă proiectez empatic în fiecare elev al meu, ca să-l pot cuprinde cu sufletul și, cunoscându-l subtil, să îl pot ajuta să se descopere. Fiecare copil este o provocare și o minune pe care încerc să mi-o apropii. Pe de altă parte, acum când suntem atât de brutal forțați de împrejurări să fim despărțiți fizic, să comunicăm doar prin intermediul ecranelor, la distanță, începem să conștientizăm acut cât de mult depindem sufletește unii de alții. Pentru mine, în perioada de izolare din primăvara nefastă a anului 2020, elevul a devenit rațiunea de a fi. Abia când după multe săptămâni de incertitudine, în care mă frământa anxietatea că nu o să mai pot lua niciodată legătura cu elevii mei, prima întâlnire on-line pe platforma Teams, pusă la dispoziție de școala noastră, a fost o revelație și o mare alinare: le-am auzit din nou glasurile, i-am simțit într-o revărsare de emoție sinceră și am știut că și ei au trăit aceeași temere că școala i-a abandonat. Un simpatic elev de clasa a XII-a, care era și mare vedetă a trupei de teatru, a exclamat patetic: „În sfârșit, o voce de profesoară!”. Dincolo de dramatismul momentului, atunci am înțeles cât de mult însemnăm noi, profesorii, în viața elevilor, dar în același timp m-am redefinit existențial în raport cu ei.
De aceea, repet: elevii sunt rațiunea mea de a fi, modul meu de a mă defini ca profesor și ei reprezintă motivația de a trece peste toate obstacolele absurde ale pandemiei sau ale incapacităților politice și sociale pentru a-mi împlini datoria didactică.
– Ce satisfacții vă aduce activitatea de dascăl?
– Cuvântul acesta, „satisfacție”, poate avea un sens conotativ care înclină ușor spre latura egoistă a ființei noastre. Căutăm satisfacții în lucrurile mărunte, uneori meschine ale vieții și care, cumulate, conturează ideea de bună-stare interioară. Unii o numesc „fericire” și consideră că ține de opțiunea individuală, independentă de factorii exteriori. Poate că într-o anumită măsură „satisfacțiile” profesionale în meseria de dascăl sunt suma unor bucurii mărunte care ne luminează viața și ne motivează să nu abandonăm, să mergem zi de zi la clasă încărcați cu energie pozitivă, să apărem în fața elevilor zâmbind.
Nu le-aș numi „satisfacții”, ci mici bucurii pe care le putem gusta doar unii dintre cei privilegiați: aceia care suntem capabili de atenție și sensibilitate, încât să receptăm anumite întâmplări ca pe niște semne sacre manifestate în cotidianul vieții școlare. O compunere expresivă și „curată”, fără greșeli de ortografie; un eseu original, în care se întrezăresc mugurii unei gândiri critice, autonome; manifestarea interesului pentru o carte despre care am adus vorba tangențial, ca să „întind o nadă”; versurile compuse pentru un exercițiu creativ în care descopăr cu uimite un potențial poet; veselia stârnită de un joc de rol care trezește instinctul actorilor din clasă – sunt toate încântări ale vieții unei profesoare de română, privilegiile pe care cred că mai ales disciplina aceasta ni le poate oferi. Mai mult decât orice altă materie, limba și literatura română este un nesfârșit prilej de dezvoltare personală atât pentru elevi, cât și pentru profesor.
Nu în ultimul rând, satisfacția de a lucra în mijlocul copiilor și al adolescenților nu este egalată de nicio altă meserie. Mediul tineresc în care intrăm zilnic, energia continuă care ne obligă să ținem ritmul mereu este marele nostru câștig, unul care suplinește în mare măsură amărăciunile inerente ale statutului de dascăl într-o țară în care niciodată nu a fost alocat învățământului acel procent din PIB prevăzut de lege.
– Sunteți și dirigintă. Pe ce puneți accent în formarea moral-cetățenească a elevilor din clasa pe care o conduceți, în acest sens?
– Da, sunt fericita dirigintă a unei clase a X-a, real, profil științele naturii, cu predare în limba germană maternă. Este a șasea generație de-a lungul carierei mele pe care am preluat-o și pentru care sunt responsabilă în cel mai înalt grad, înțelegând cât de importantă este influența dirigintelui în privința formării conștiinței cetățenești a tinerilor.
În tot ceea ce întreprind cu clasa mea urmăresc formarea unor calități pe care o societate sănătoasă ar trebui să se dezvolte: responsabilitatea și asumarea consecințelor faptelor proprii, toleranța față de cei din jur, spiritul de echipă, implicarea în proiectele de voluntariat care privesc îmbunătățirea tuturor aspectelor ce țin de viața cetății. Pe de altă parte, cultivarea gândirii autonome critice, susținerea punctelor de vedere argumentat în fața celorlalți, tăria opiniilor și dezvoltarea convingerilor personale în acord cu valorile democratice europene. În acest sens îi încurajez să aibă spirit de inițiativă, să se implice activ în forurile elevilor, atât la nivel de instituție, cât și pe județ. Chiar la sfârșitul anului trecut, în urma alegerilor pentru ocuparea funcției de președinte al Comitetului de Elevi pe școală, unul dintre elevii mei a câștigat competiția electorală prin implicarea entuziasmată în campanie a tuturor colegilor săi de clasă. Deja el este unul dintre reprezentanții Comitetului de elevi din județul Cluj și este un factor dinamic pentru toți ceilalți elevi din școală. Împreună organizează diferite acțiuni de inters comun: au inițiat un târg de carte pentru cei mici, s-au implicat în Olimpiada sportivă „Fair-play”, atrag sponsorizări pentru dotarea cabinetelor, fac acțiuni de colectare și donare de carte pentru bibliotecă etc. Sunt de o eferfescență încântătoare atunci când se mobilizează să pună în practică idei ce vin în sprijinul comunității pentru care au un puternic sentiment de apartenență.
– Cum stați cu propria pregătire profesională?
– Cu pregătirea profesională nu îmi permit „să stau” deloc! Un profesor care predă literatură trebuie să citească neobosit, să fie mereu la curent cu aparițiile editoriale, să înțeleagă direcțiile în care evoluează scrisul de astăzi. Pe de altă parte, odată cu schimbarea paradigmei educaționale introduse de noua Lege a învățământului, conținuturile prevăzute în programa limbii române sunt fundamental modificate. Toată lumea a aflat despre așa-zisa „nouă gramatică” pe care profesorii a trebuit să o cerceteze și să și-o asimileze în cel mai scurt timp, deoarece valul schimbării produse în programe, manuale și ghiduri a venit ca un adevărat tsunami de la un an la altul.
Programele de pregătire profesională care să vizeze concret schimbările de conținut apărute în aspectele abordării moderne a gramaticii au lipsit aproape cu desăvârșire. Ceea ce am reușit să facem în cercurile metodice ale disciplinei, la nivel de municipiu și de județ, a fost să ne consultăm mai degrabă colegial, dar simțind lipsa unui specialist care să ne formeze după un program sistematic. Nu puține au fost confuziile științifice și șovăielile aplicării noii gramatici în primii trei ani de la intrarea în vigoare a programelor reformatoare!
Mult mai bine „stăm” în privința programelor de pregătire didactică pe care le putem alege dintr-o bogată ofertă a CCD-ului în parteneriat cu ISJ Cluj. Eu am participat timp de doi ani la cursurile de formare pentru evaluările la examenele naționale și la concursurile de definitivat și pentru ocuparea posturilor în învățământul preuniversitar a cadrelor didactice. În urma unui program inițiat anul trecut de către M.E.N., am fost admisă în corpul național de evaluatori.
La acestea se adaugă participarea anuală la Simpozionul Național de Didactică a Limbii Române organizat la Cluj de către organizația profesională a profesorilor de limba română, ANPRO; un minunat prilej de întâlnire cu toți metodiștii din țară în ateliere, conferințe și work-shop-uri, dar avem prilejul de a audia comunicări ale unor personalități academice din domeniul Literelor, al Psihologiei, Sociologiei, Științelor Comunicării și chiar al Filozofiei. Emblematică a rămas figura marcantă a academicianului Solomon Marcus, cel care după prezența la o ediție din anul 2010 a simpozionului, a întemeiat o nouă mișcare a cercurilor de lectură, numită „Școala solomonarilor”.
– Ce aveți înscris în agenda de lucru privind activitatea extrașcolară a elevilor?
– De puțină vreme sunt coordonatoarea comisiei metodice din Colegiul Național „George Coșbuc”, misiune care mă onorează, dar mă și obligă, mai ales în privința organizării activităților extracurriculare în catedră, deoarece acestea se adresează simultan elevilor din toate clasele, indiferent de nivel sau de profil. Sarcinile sunt împărțite de toate doamnele profesoare, dar colaborarea este unanimă. Astfel, pentru clasele gimnaziale avem un cerc de creație poetică, „Haiku” în paralel cu o revistă a elevilor, „Exploratorii Fantaziei”. Pentru clasele de liceu, cercul de creație literară se combină cu activitatea cercului de lectură intitulat „Un cenaclu de joi”. Producțiile originale ale cerchiștilor se materializează în articole ce participă la concursul național, „Lecturiada elevilor” și se publică în revista școlii, „Țaitung”.
Proiectul meu de suflet, pe care l-am inițiat în urmă cu 17 ani, este cercul dramatic al trupei de teatru pentru liceeni, „Față-n față”, proiect pe care îl coordonez alături de regizorul Ruslan Bârlea, actor titular la Teatrul Național din Cluj-Napoca. Împreună am pus în scenă de-a lungul timpului aproape 23 de piese, în spectacole pe care le-am jucat atât în Sala Festivă a liceului, cât și pe marile scene din municipiu, în serbări școlare și în festivaluri județene și naționale adresate tinerilor. Am abordat toate genurile dramatice: comedie clasică, drama modernă, farsă, teatru medieval etc., apropiindu-ne de textele unor autori celebri precum W. Shakespeare, Carlo Goldoni, I.L. Caragiale, Marin Sorescu, dar cel mai provocator a fost pentru copii să scrie scenarii originale pentru piese cu totul noi.
În 2017 am realizat cel mai spectaculos proiect artistic, primind provocarea de a participa la cea de-a IX-a ediție a concursului european „Euroscola”, competiție lansată de Parlamentul European de la Strasbourg, în parteneriat cu M.E.N. din România. Tema concursului a fost „Emigrația într-o Europă a valorilor”, iar concurenților li se cerea să scrie scenariul unei piese de teatru inspitată din drama emigranților sirieni, apoi să pună în scenă această piesă și să o prezinte într-un cadru cât mai larg pentru comunitate. Împreună cu elevii ce alcătuiau trupa de teatru am realizat un film de scurt-mertaj (15 min) intitulat „Umanitate și prejudecată”, film care spunea povestea fictivă a unui adolescent sirian rătăcit în liceul nostru. În cadrul unui alt proiect educațional inițiat de C.J.R.A.E, am prezentat producția noastră artistică la sala Cinema Victoria, pentru un public numeros alcătuit din liceeni ai tuturor școlilor clujene. Copiii s-au implicat cu pasiune în acest proiect, iar răsplata a fost pe măsură: obținerea premiului I pe țară în competiția „Euroscola” și invitația de a participa pentru ziua de 17 mai 2017 la lucrările oficiale ale Parlamentului European de la Strasbourg, alături de echipaje de liceeni din toate țările membre U.E.
Aș mai adăuga faptul că această minunată experiență am repetat-o și în anul școlar 2019, când am câștigat pentru a doua oară un loc eligibil în concursul „Euroscola”, ediția a XI-a, prilej cu care am realizat o amplă campanie de presă pentru promovarea proiectelor strategice regionale cu finanțare europeană, desfășurate în oraș. Am ales să promovăm proiectul Casino, Centru de Cultură Urbană și Parcul Central „Simion Bărnuțiu”, prin articole în presa locală și cea transilvăneană, prin emisiuni la postul local al TVR și, mai ales prin evenimente artistice desfășurate chiar în incinta Casino-ului, din care nu a lipsit nici performanța trupei de teatru „Față-n Față”. Ca urmare a calificării la ziua parlamentară de la Strasbourg, echipa pe care am coordonat-o a participat pentru ultima oară înainte de căderea „cortinei de fier” a pandemiei de corona-virus, la ședința tinerilor parlamentari europeni, în 10 dec. 2019.
Deși vremurile sunt vitrege, încercăm și în acest an reluarea activității la trupa de teatru, la care s-au strâns mai mulți amatori ca niciodată. Proiectul ambițios este punerea în scenă a piesei integrale „Visul unei nopți de vară”, de W. Shakespeare.
– Cum vă vedeți viitorul în activitatea de dascăl?
– Ultimii doi ani ne-au făcut mult mai înțelepți. Viitorul îl voiesc doar în limitele normalității, fără alte ambiții decât speranța să ne păstrăm umanitatea, sănătatea mintală și trupească, dar mai ales inima deschisă unii față de alții: profesori, elevi și părinți!
Au consemnat, Ioan Vlad, Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR
„Mi-e drag verbul «a călători», pe care îl așez, într-un top, după «a citi».” mărturisea într-una din cărțile sale profesorul Ioan-Nicolae Cenda. A călători înseamnă a cunoaște. A descoperi locuri noi despre care doar ai auzit sau ai citit. Cu toții, cred, suntem pasionați de călătorie! Cu toții ne dorim să descoperim noi locuri, să cunoaștem acele obiective despre care doar am citit sau am auzit, să vedem „pe viu” ceea ce știm doar din paginile unor cărți și albume. Uneori, pornim în călătorie doar ca să ne clătim ochii cu frumusețe, liniște, armonie, stări după care tânjim în vârtejul evenimentelor de zi cu zi. Alteori, pornim într-un fel de călătorii inițiatice, cu sens moral și religios, constând mai mult într-o vacanță pentru suflet, de reculegere, de liniște și pace interioară. Dar, sub orice formă, călătoria înseamnă bucurie, înseamnă cunoaștere, înseamnă trăire! Ascultând, parcă, îndemnul lui Tata Oancea din Vasiova, prof. Ioan-Nicolae Cenda de la Oravița și-a drămuit timpul citind, muncind și călătorind. Apoi scriind, lăsând în urmă valoroase volume care cuprind consemnări din aceste călătorii, impresii, emoții și trăiri. Avea plăcerea de a călători în oricare dintre fascinantele colțuri de lume, mai apropiate sau mai îndepărtate, să descopere și să cunoască locuri, eventual culturi, povești, obiceiuri, informații care transmit cumva un parfum, o aromă specifică fiecărui loc. Povestea călătoriilor profesorului Cenda a început într-o vară din copilărie cu o excursie prin țară, atunci s-a „îmbolnăvit” de dragul excursiilor, „boală” de care nu s-a mai tămăduit toată viața. Și, da! Mai târziu, s-a bucurat de acele „călătorii- daruri” venite din partea copiilor stabiliți în străinătate, „acea nouă generație de aur care va reașeza România în Europa vremelnic scoasă de către unele puteri.” Pentru profesorul Ioan-Nicolae Cenda călătoriile erau „un dor fără sațiu”, ducându-mă cu gândul la îndemnul citit undeva: „Umple-ți ochii de minuni, trăiește precum o să mori în zece secunde, vezi lumea! Este cu mult mai fantastic decât orice vis realizat sau plătit în fabrici!” Într-o prefață a sa, prof. Cenda mărturisea: „Călătoriile își au un timp al lor, ele vin spre tine, te seduc mai întâi cu parfumul vag al depărtărilor, cu nume exotice, cu amintiri de altădată, lecturi, fotografii, filme, lucruri crezute uitate, dar care îți rămân undeva în memorie, nealterate, pregătite oricând să iasă la iveală. Pentru mine, spunea Ioan-Nicolae Cenda, călătoria a devenit o necesitate, un ceva fără de care nu mai pot respira, o nevoie permanentă de a mă raporta la ceva nou și neobișnuit, nevăzut și, nu la dispoziția oricui. Nu dintr-o nevoie neapărată de originalitate, de a mă da important, ci pentru a-mi testa limitele, pentru a mă defini cu exactitate pe mine însumi. Iar călătoriile prin țară au fost, din acest punct de vedere, un util început de drum.” Într-adevăr, călătoriile au tendința de a ne intensifica toate emoțiile, iar scriitorul Ioan-Nicolae Cenda alege să-și mărturisească aceste emoții în câteva cărți-jurnale de călătorii: „Jurnalul călătoriilor fără vârstă”, în colaborare cu prof. Maria-Mariana Cenda (Timișoara: Marineasa, 2003); „Fascinația călătoriei: din satul lui Paul Iorgovici în țara lui Voltaire”, vol. I, de asemenea, în colaborare cu prof. Maria-Mariana Cenda (Reșița: TIM, 2005); „Însemnări despre două capitale cu mii de fețe” (Oravița: Tipo-Art, 2012); „Fascinația călătoriei: din satul lui Paul Iorgovici în țara lui Voltaire”, vol. II (Oravița: Tipo-Art, 2013); „Jurnalul unui călător prin țara lui Shakespeare” (Timișoara: Eubeea, 2015); „File din jurnalul unui călător în căutarea «fascinației călătoriei»” (Caracal: Hoffman, 2017). Iar, pentru că, cele două mari pasiuni ale sale erau inseparabile, le dedică o carte intitulată „A citi… A călători…” (Oravița: Tipo-Art, 2010). „Adept al binelui, frumosului, al lucrurilor de calitate, ignorant al superficialității, al umbrelor bolnave și imaginilor care ar putea știrbi frumusețile pământului, Ioan-Nicolae Cenda ne propune, într-o carte de călătorie, câteva capitole, poate chiar câteva lecții, despre felul în care ar trebui văzută imaginea unei lumi despre care se vorbește tot mai puțin. Ne vorbește despre catedrale cu și fără sfinți, muzee cu exponate plictisite de așteptări, scriitori despre care copiii de azi nu mai știu aproape nimic și palate în care au mai rămas doar pașii creatorilor de istorie de altădată. Pleacă din Vărădia natală, ajunge prin Franța și Elveția, ducând cu el speranța că într-o zi vom intra în normalitate.” consemnează scriitorul Nicolae Pătruț și recomandă, cu căldură, cele două volume „Fascinația călătoriei: din satul lui Paul Iorgovici în țara lui Voltaire.” „ Era capabil să scrie o carte-eveniment în urma unei banale excursii, care te fascina de nu-ți mai venea s-o lași din mână până nu o citești. Triada a citi, a călători, a scrie funcționa perfect, ca un mecanism intelectual de natură să-i învioreze energiile creatoare și să-i împrospăteze forțele pentru a o lua de la capăt.” povestește prof. Ion Medoia în volumul „Cărășeni de neuitat” partea a XXXIV-a, realizată de prof. Constantin Falcă (Timișoara: Eurostampa, 2017), volum dedicat in memoriam profesorului Ioan-Nicolae Cenda. Despre locurile pe care le-a vizitat și bucuria (sau „fascinația”) care l-a cuprins de fiecare dată, mărturisește însuși scriitorul și călătorul Ioan –Nicolae Cenda într-unul dintre volumele sale: „Călătoria pentru mine este cel mai mare dar al vieții. Dumnezeu mi l-a oferit de mic (…pe la 13-14 ani…) și de atunci am conjugat verbul derivat. Visele cu ochii deschiși au devenit realități. Am pășit prin Paris, Londra, Roma, Viena, Budapesta, Praga, Geneva, Veneția, Padova, Belgrad,… am bătut bulevardele și străduțele „micului Paris”, … am colindat țara, Moldova, Maramureș, Ardealul, Dobrogea, Banat…, am fost veri de-a rândul pe Litoralul românesc și am admirat mirifica Deltă. Timișoara, inima Banatului , are rang de iubită. Ea este „dragostea mea” și am iubit-o în toate anotimpurile […] …m-aș declara un om bogat (nu în bunuri materiale, bani, ci în „déjà vu”!)” Referindu-se la scriitura profesorului Cenda și insistând pe jurnalele de călătorie bogate în informații din diverse domenii (mai ales literatură!), prof. Pavel Panduru ni-l prezintă ca: „…eminent dascăl, intelectual dedicat locului, om simplu, dar model inconfundabil de omenie și moralitate, spirit curat, […] scriitor, publicist, editor și eseist, respectat și urmat de colegi și elevi, Ioan-Nicolae Cenda și-a impus statura „uriașă” în epocă și, cu siguranță, lumina lui va folosi românilor și peste veacuri, deoarece a scris o literatură de zidire sufletească și povățuire, eseistică de îndrumare, cu note de umanitate și distincție morală.” Iar, pentru poetul și jurnalistul Nicolae Irimia, „prietenul Ioan-Nicolae Cenda este o personalitate „de neuitat” a Țării Cărașului (vorba universitarului Constantin Falcă din Răcășdia), în care continuă să se împlinească două mari vocații: cea de dascăl și cea de scriitor, om de cultură și de istorie spirituală, ambele coexistând sub semnul unui nobil îndemn. O profesiune de credință pe care venerabilul scriitor Petru E. Oance (Tata Oancea) din Vasiova Bocșei o tipărea pe frontispiciul revistei sale, în perioada interbelică, compusă din trei magice și esențiale cuvinte ale vieții: «Munciți, cetiți, călătoriți!»” Destinul a fost generos cu prof. Ioan-Nicolae Cenda oferindu-i șansa de a călătorii și în afara țării, călătorii pentru care nu uită să mulțumească în fiecare din jurnalele sale: „Copiii mei, aripa franceză, băiatul, dar, în special, aripa engleză sunt călători cu «mari state de funcționari» care au depășit demult pe tata. De fapt, o parte din lumea mare, am văzut-o grație lor!…” Însă, profesorul Cenda era îndrăgostit de țara lui și suferea întotdeauna făcând diverse comparații, așa cum procedează orice călător pe alte meleaguri: „România este una dintre cele mai frumoase țări de pe pământ. Cu adevărat, cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea, Grădina Maicii Domnului. Este extraordinar de bine așezată, forme de relief de toate felurile, o varietate, munte, mare, câmpii, deltă, ai ce să vezi. Pentru ochi este o minune tot ce există la noi. De fapt, toate călătoriile mele prin Europa s-au încheiat aici prin revederea peisajelor țării mele. De aici a pornit deschiderea mea către călătorii, aici găsesc lumea întreagă ca într-un ghioc fermecat. A pleca prin lume înseamnă a reveni mereu acasă.” Din păcate, în anul 2017, la doar 66 de ani – mult prea devreme! – prof. Ioan-Nicolae Cenda a plecat într-o ultimă călătorie, fără întoarcere… Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că „moartea este cumplită și înspăimântătoare pentru toți cei care nu cunosc bunătatea și înțelepciunea lui Dumnezeu, care nu cunosc viața viitoare, care privesc moartea ca pe sfârșitul existenței lor; pentru ei, desigur, moartea este cumplită și însuși numele ei este înfricoșător. Dar, pentru noi, care din mila lui Dumnezeu am învățat a cunoaște înțelepciunea Sa tainică și, care privim moartea ca o călătorie, ca o ușă prin care trecem din viața asta temporară în viața veșnică, nu trebuie să tremurăm, căci mergem la o altă viață cu neasemănare mai bună, care este nesfârșită”. Dl. prof. Ioan-Nicolae Cenda s-a născut în 11 aprilie 1951 și a plecat „în lumea cea fără de dor” în 11 aprilie 2017. În acest an – 2021 – ar fi trebuit să-l aniversăm la o sumă rotundă; cu siguranță, copiii domniei sale i-ar fi dăruit o călătorie într-un loc de poveste, despre care profesorul Ioan-Nicolae Cenda ar fi citit înainte, pentru a se pregăti, a se documenta, iar, la întoarcere, scriitorul ar fi scris cu nesaț. Iubitor de autenticitate culturală, ne-ar fi împărtășit și îmbogățit cunoștiințele cu noi și veritabile informații, nu doar despre locuri vizitate, ci indicând și surse de informare, prezentând figuri de personalități care s-au perindat prin acele locuri sau au povestit despre obiectivele turistice. Mai mult, ne-ar fi stârnit interesul și pofta de a călători! Paulo Coelho spune că indiferent cât de multe cunoști, este mereu mai mult de învățat, iar călătoria nu este niciodată o problemă de bani, ci de curaj. Prof. Ioan-Nicolae Cenda era curajos și altruist, iar prin cărțile și mărturisirile sale ne îndeamnă la un astfel de curaj: „Cartea aceasta cu însemnări de călătorie am scris-o pentru a retrăi clipele, a revedea de pe pânza memoriei locuri și oameni, pentru fascinația călătoriei. Poate că vreun călător își va alege un itinerar similar sau, ajuns în vreo metropolă, va trece și prin locurile prezentate de mine…” Ne vom aminti întotdeauna cu mare drag de Omul Ioan-Nicolae Cenda și vom spune precum poetul „El nu e mort! Trăiește-n veci, E numai dus…”; iar, bucuria călătoriei și consemnarea impresiilor și trăirilor, le vom mărturisi, la rândul nostru, urmând îndemnul lui Tata Oancea „Munciți, cetiți, călătoriți!” alăturând și îndemnul profesorului Cenda „Citiți, călătoriți, scrieți!”
Noul curriculum aduce recomandări europene adresate tuturor sistemelor educaţionale pentru o mai bună coeziune, pentru o inserţie reală pe piaţa muncii, pentru o convieţuire armonioasă, echitabilă în context european şi pentru un viitor împreună. Amănunte în acest sens am cerut de la doamna profesoară Mariana Elena CRĂCIUN (foto) – Colegiul Național „Decebal” Deva. – Este o provocare ce vizează profesorul angrenat într-un sistem de învăţământ vetust, cu prejudecăţi şi orgolii, care caută supape de salvare în năzuinţa spre excelsior. Lumea contemporană se află într-o continuă schimbare, pretinde predictibilitate, trasează siajul tehnologic care necesită adaptabilitate, flexibilitate, reinventare, pregătire continuă, educație sincron și online. În acest caz, se impune ranforsarea sistemului educaţional prin politici educaţionale viabile care să contureze profilul viitorului adult ceea ce presupune o regândire a paradigmei. Noua viziune apare după un deceniu de la integrarea în UE, recomandă formarea profilului absolventului pe baza celor 8 competenţe cheie dispuse transversal şi în progresie în maniera unui sistem de învăţământ integrat, trans şi interdisciplinar care atrage sui-generis un profil al profesorului bazat pe competenţă, abilităţi şi atitudini de empatie, cooperare, deschidere. La capătul acestui demers, absolventul plurivalent va fi capabil să se adapteze unei societăţi dinamice, versatile, cu exigenţe inedite, să se confrunte, să gestioneze şi să depăşească provocările, cu alte cuvinte să înveţe pe tot parcursul vieţii – LIFELONG LEARNING, să înveţe din experienţe, să se autodepăşească, să aibă autonomie, să manifeste simţ civic şi să interpreteze corect drepturile şi obligaţiile. Astfel cele 8 competenţe cheie au un teren fertil în formarea profilului de absolvent la limba și literatura română:
• comunicare în limba maternă – e competenţa sine qua non a oricărui vorbitor de limbă maternă, e o lege sfântă prin care ne exprimăm, cu atât mai mult că în contemporaneitate exprimarea în diverse maniere şi diverse medii este mai uzitată decât în trecut, având în vedere mijloacele de comunicare online, fiecare deţinător de facebook postează în limba maternă, suscită interes pentru textul literar şi nonliterar din sfera naţională sau universală; • comunicare în limbi străine – este o componentă esenţială a lumii moderne, digitalizate, se inoculează prin textele abordate, exerciţiile şi folosirea mijloacelor IT; • competențe matematice și competențe de bază în științe și tehnologii – sunt prezente în analizele gramaticale, în taxonomiile şi operaţiile structurale ce le presupune disciplina noastră, prin intermediul metodelor moderne, schiţe, scheme, texte modale, dezbateri, argumentări de tip pro-contra, realizarea de planuri de acțiune; • competența digitală – disciplina apelează la mijloacele şi instrumentele TIC, trăim într-o lume digitalizată, o lume smart, copiii operează pe calculator, sunt receptivi şcolii online; • a învăța să înveți – dimensiune inovativă, se formează prin responsabilizarea şi creşterea autonomiei elevilor monitorizarea progresului personal, autoreglarea învăţării, alcătuirea de scheme, hărţi mentale, aprecierea calităţilor personale în vederea autocunoaşterii, a orientării şcolare şi profesionale; • competențe sociale și civice – recurgerea la metode de lucru în grup, pe echipe, atelier de teatru, joc de rol, relaţionarea pozitivă cu ceilalţi în contexte şcolare şi extraşcolare, prin exercitarea unor drepturi şi asumarea de responsabilităţi; • spirit de inițiativă și antreprenoriat – realizarea de proiecte, activităţi de voluntariat, de promovare a unor evenimente, reclama; • sensibilizare și exprimare culturală – vizită de studiu, întâlnire cu un scriitor, teatru, film, muzeu. În altă ordine de idei, misiunea dascălului de limba și literatura română este să cunoască, să aplice, să traseze în proiectarea demersului educaţional programa şcolară, să formeze competenţe transversale şi în progresie absolventului prin accesarea creativităţii şi apelul la conţinuturi conforme nevoilor elevilor. Actualul context determină înregimentarea noastră, a tuturor dascălilor, la aplicarea practică, nu doar declarativ-retoric a aceluiaşi sistem de valori; aici mă gândesc la o cooperare asemenea albinelor în ţesătura hexagonală a fagurelui de miere. Cred că indiferent de disciplina predată, dascălul este un umanist. Dascălul de limba şi literatura română a fost mereu umanist, în bancă cu elevii sau în online, intrând virtual în casele lor, încurajându-le creativitatea prin jocul cuvintelor şi prin temele de viaţă oferite de literatură. E poate disciplina cu cele mai variate oferte: provocări, experienţe, sentimente, posibilităţi de dedublare, de mascare, de a se pune în locul celuilalt pentru o mai bună cunoaştere a lumii în care trăim.
Au consemnat Ioan Vlad, Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR
Miercuri, după-masa, se va desfășura online ultima manifestare organizată în cadrul celei de a XXXI-a ediții a „Decadei Culturii Germane în Banatul Montan”, cel mai important ciclu de manifestări culturale ale etniei germane din acest spațiu, organizat ca și în anii precedenți de către Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și de Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița.
Cu acest prilej se va încheia seria proiectelor organizate de Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și de Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița dedicate jubileului reșițean de 250 de ani de industrie, prin prezentarea a 3 cărți realizate de către Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița cu această ocazie:
1. „100 pentru Reșița: Personalități ale Reșiței în an jubiliar 250”, coordonatori: Ada Cruceanu-Chisăliță, Camelia Duca, Erwin Josef Ţigla; Reșița: Banatul Montan, 2021;
2. „Reșița 250: 250 de întrebări privind istoria, cultura, sportul și mediul înconjurător”, coordonatori: Andrei Bălbărău, Ada Cruceanu-Chisăliță, Gheorghe Jurma, Gheorghe Popovici, Erwin Josef Ţigla; Reșița: Banatul Montan, 2021;
3. „Conferințele Reșița 250: Oameni – Locuri – Fapte”, coordonator: Erwin Josef Ţigla; Reșița: Banatul Montan, 2021.
Aceste noi cărți reprezintă finalul a trei proiecte, care s-au desfășurat de-a lungul anilor 2020 și 2021, dedicate jubileului reșițean.
Ministerul Culturii, Departamentul pentru Relații Interetnice, Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Caraș-Severin, alte instituții culturale și cele aparținând cultelor, dar și ONG-urile implicate au reprezentat și în acest an baza susținerii întregului calendar al Decadei. Timp de zece zile au fost organizate în cadrul Decadei 2021 un număr de 35 manifestări la Anina, Bocșa, Caransebeș, Dognecea, Gărâna, Moldova Nouă, Oravița, Oțelu Roșu, Reșița, Sasca Montană și Văliug, ținând cont de întreaga gamă de restricții stipulate din cauza pandemiei cu care ne confruntăm zi de zi.
Seria expozițiilor de carte de la Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” Bocșa continuă cu unul dintre cei mai harnici scriitori și cercetători de istorie a Banatului, de critică și istorie literară, unul dintre cei mai înzestrați oameni de cultură cu talent artistic, unul dintre cei mai apreciați promotori de carte și valori cultural-spirituale bănățene și nu numai.
Scriitorul și cercetătorul Ionel Bota este exemplul clar al creștinului veritabil care-și înmulțește talanții dăruiți de Dumnezeu. Iar această înmulțire înseamnă hărnicie și generozitate, dărnicie! Își înmulțește talanții în folosul comunității în mijlocul căreia trăiește, în folosul culturii Banatului și culturii române.
Ionel Bota, poet, editor, istoric al culturii și mentalităților, grafician, cantautor, traducător, unul dintre cei mai prolifici critici şi istorici literari, s-a născut la 31 octombrie 1954 la Lupeni, judeţul Hunedoara.
Absolvent alFacultății de Istorie şi Filosofie Universitatea Babeş-Bolyay Cluj Napoca, este doctor în istorie (1996) și din 2002 doctor în filologie.
De-a lungul timpului, Ionel Bota desfășoară diverse activități și deține mai multe funcții: este profesor, muzeograf, ziarist, director al Centrului Cultural și Complexul Muzeal „Teatrul Vechi Mihai Eminescu” Oraviţa, președintele Clubului Mitteleuropa Viena/Oravița, directorul Grupului de Publicații „Carașul” Oravița, al Editurilor Amalia Book Mitteleuropa și Clubul Mitteleuropa.
Fiind un harnic scriitor și cercetător, îl găsim în aproape toate publicațiile de specialitate ale vremii: ”Echinox”, „Napoca Universitară”, „Steaua”, „Tribuna”, „Orizont”, „Reflex”, „Orient latin”, „Anotimpuri literare”, „Clio”, „Timpul”, „Renașterea bănățeană”, „Tăt Banatu-i fruncea”, „Vatra”, „Vatra Veche”, „Contemporanul”, „Magazin istoric” „Luceafărul”, „Revista pedagogică”, „Revista muzeelor”, „Revista română de istorie”, „Banatica”, „Actualitatea literară”, „Banatul”, „Cafeaua literară”, „Tomis”, „Literatorul”, „Nedeia”, „Semenicul”, „Carașul”, „Foaia Oraviței”, „Arcadia”, „Bocșa culturală”, „Ulysses” etc.
Din anul 2010 este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
A debutat cu versuri în două publicații concomitent: „Echinox” și „Făclia” la Cluj-Napoca, în 1979.
Editorial a debutat în 1997 cu volumul Muntele şi poezia: eseu critic asupra poeziei lui Octavian Doclin.- Reșița: Editura Timpul, 1997. Apoi, cărțile curg, fie versuri, fie cronici, monografii etc.:
Teatrul din Oravița: pliant de prezentare realizat împreună cu Gheorghe Jurma .- Reșița: Timpul, 1997;
„Poemele îngerului bețiv”.-Cerașu: Editura „Scrisul prahovean”, 1998;
Tânguitoarea cantilenă şi erosul purificator: eseu asupra poeziei lui Gheorghe Azap.- Reșița: Editura Timpul, 1999;
Visul şi inorogul: eseu asupra poeziei lui Nicolae Sârbu.- Reșița: Editura Timpul, 1999;
Bibliotecile din Banat 1850-1918, Editura Timpul, Reşiţa, 2000;
Privirea şi semnul: eseu despre poezia lui Gheorghe Zincescu.- Reșița: Editura Timpul, 2000;
Restituirea unei provincii: (istorie liberal cărășeană).- Reșița: Editura Timpul, 2000;
Eminescu şi Oraviţa.- Reșița: Editura Timpul, 2001;
Povestitorul şi provocarea destinului: eseu despre proza Nineni Ceranu.- Reșița: Editura Timpul, 2001;
Fals tratat despre „întemeierea melancoliei”: eseu asupra poeziei lui Iosif Băcilă.- Reșița: Editura Timpul, ;
Nostalgia arhaicului sau Triumful naraţiunii: eseu asupra prozei lui Nicolae Danciu Petniceanu.- Timișoara: Editura Eurostampa, 2002;
Istoria Teatrului Vechi din Oraviţa, vol. I, 1847-1940, Editura Timpul, Reşiţa, 2003
În căutarea timpului poveste: eseudespre proza lui Marcu Mihail Deleanu.- Reșița: Editura Timpul, 2004;
Frigul postum.- Timișoara: Marineasa, 2005;
Istoria Teatrului Vechi din Oraviţa, vol. II, 1940- 2000.- Reșița: TIM, 2005
Drum de fier – cale bătrână. Contribuţii tehnice româneşti la civilizaţia Europei…, Reșița: TIM, 2006;
Ademenirea cuvintelor.- Reșița: TIM, 2006;
Chipul melancoliei și alte mitologii subversive: eseu despre cărțile lui Titus Crișciu.- Oravița: Mitteleuropa, 2009;
Proza lui Mircea Cavadia: eseuri critice.- Timișoara: Marineasa, 2009;
Cartea despre povestea cuvintelor în anotimpul natal: poezia lui Nicolae Irimia.- Oravița: Mitteleuropa, 2009;
Mirajul provinciei: Despre discursul identitar în opera lui Gheorghe Luchescu.- Reșița: TIM, 2011;
George Enescu la Oravița.- Reșița: TIM, 2011;
Banatul Montan și Independența României: solidarități de ideal național la 1877 – 1878.- Reșița: TIM, 2012;
Teatrul Vechi din Oravița și vechiul Burgtheater din Viena: barocul vienez în România.- Timișoara: ArTPress, 2013;
Contribuții la istoria barocului muzical în Mitteleuropa: compozitori, interpreți și turnee muzicale în Banatul imperial, 1720 – 1800. Cazul Oravița/ (în colaborare cu Daniela Marchetti).- Reșița: TIM, 2018;
Oravița și Țara Carașului în preistorie și antichitate: studiu monografic.- Oravița: Tipo-Art, 2019;
Pe poetul și criticul Ionel Bota îl găsim în antologii precum:
Argonauţii, vol. II, Editura Facla, Timişoara, 1988
Nichita.- Reșița: Editura Timpul, 1996, 1998, 2003
Poeți din Banat: cele mai frumoase poezii. Antologie de Marian Oprea.- Timișoara: Brumar, 2011;
Porțile poeziei: Caietul Festivalului Internațional de Poezie Caraș-Severin, ediția a VII-a.- Reșița: TIM, 2017.
Porțile poeziei: Caietul Festivalului Internațional de Poezie Caraș-Severin, ediția a VIII-a.- Reșița: Info, 2018;
Oravița: Viziuni/ Gheorghe Jurma și Erwin Josef Țigla.- Reșița: Banatul Montan, 2018;
Iar despre scriitorul Ionel Bota și opera sa găsim referințe în volume importante precum: „Dicționarul scriitorilor din Caraș-Severin”/ Victoria Bitte, Tiberiu Chiș, Nicolae Sârbu.- Reșița: Timpul, 1998; „Echinox”. Vocile poeziei/ Ion Pop.- Cluj-Napoca: Tribuna, 2008; Literatura Banatului: istorie, personalități, contexte/ Cornel Ungureanu.- Timișoara: Brumar, 2015; Enciclopedia Banatului: Literatura.- Timișoara: David Press Print, 2016; Panorama presei din Caraș-Severin/ Gheorghe Jurma.- Reșița: TIM, 2018; O carte pe zi/ Gheorghe Jurma.- Reșița: TIM, 2020.
Luni, 25 octombrie, se împlinesc 100 de ani de la nașterea Regelui Mihai I al României, rege al țării în perioadele 20 iulie 1927 – 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940 – 30 decembrie 1947. Regele Mihai I al României s-a născut la 25 octombrie 1921 la Sinaia și a trecut în eternitate în localitatea Aubonne din Elveția, în 5 decembrie 2017, fiind înmormântat, în 16 decembrie 2017, în noua Catedrală Arhiepiscopală și Regală din Curtea de Argeș, actuala necropolă regală a României. Regele Mihai a vizitat de mai multe ori de-a lungul vieții sale Banatul Montan, în prima parte a vieții (purtând titlul de Mare Voevod), însoțindu-l pe tatăl său, Regele Carol al II-lea, în perioada 2 – 3 iunie 1933, la Băile Herculane, Bozovici, Oravița și Răcășdia, dar și după reîntoarcerea sa în țară după căderea regimului comunist. Astfel, Regele Mihai, împreună cu Regina Ana, a vizitat, în data de 20 noiembrie 1998, Reșița, după care cei doi s-au deplasat la Gărâna, următoarea vizită petrecându-se în data de 31 decembrie 2008, la Caransebeș. Trebuie reamintit faptul că anul acesta, în 23 iulie 2021, în apropierea Vilei Klaus, locul unde Regele Mihai a urmat cursuri școlare, a fost dezvelită o bornă specială de pe Via Transilvanica, sculptată cu imaginea sa. Vila Klaus a fost folosită și ca imagine pentru plicul filatelic ocazional realizat de Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin împreună cu Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița, marcând astfel centenarul nașterii Regelui Mihai I al României. În data de 25 octombrie, ziua de naștere a Regelui Mihai I al României, întreaga corespondența care pleacă prin Oficiul Poștal Reșița 1 este obliterată cu o ștampila ocazională dedicată acestui eveniment, realizată de către Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin împreună cu Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița și aprobată de Poșta Română prin Federația Filatelică Română. Totodată, în ziua de 25 octombrie, între orele 16.30 și 18 se poate viziona o miniexpoziție filatelică la Biblioteca Germană „Alexander Tietz” din municipiul Reșița, dedicată Regelui Mihai I al României, vizită care se poate realiza prin programare și respectându-se normele sanitare în vigoare, dezinfectare la intrare, purtarea măștii și prezentarea unui certificat verde de vaccinare.
Motto: „ În Reșița se nasc ceremonii/ De pe Bârzava, dealuri-veșnicii./ La Reșița dă floarea vieții-n spic/ Precum izvoarele în Semenic.” Imnul Reșiței, text Octavian DOCLIN, muzica Sabin PAUTZA
Festivalul Internaţional SABIN PAUTZA (FISP) ediţia a VIII-a, REȘIȚA 250, a ajuns la final. Duminică, 24 octombrie 2021, ora 18:00, sala LIRA a Liceului de Arte care poartă numele renumitului compozitor și dirijor va fi gazda Spectacolului de Gală care va încheia seria evenimentelor care au onorat personalitatea marcantă, muzica de înaltă ținută și cei 250 de ani de istorie industrială a Reșiței. Mâine vom premia câstigătorii, vom mulțumi celor care au facut posibilă cea de-a VIII-a ediție, vom asculta, în recital, laureații. Invitatul special: Sabin PAUTZA.(Camelia Duca)
Evenimentul se va desfășura cu respectarea tuturor restricțiilor impuse de SARS-CoV-2: ocuparea salii 50% din capacitate, intrarea făcându-se în ordinea sosirii, pe bază de: certificat verde, dovada medicală de trecere prin boală, test covid. Organizatorii pun la dispoziția participanților dezinfectante și măști de protecție.
Organizator: METARSIS – activitați și servicii de cultură urbană și artă contemporană
Parteneri culturali: Partenericulturali: Consiliul Județean Caraș-Severin, Primăria Reșița, Consiliul Local Reșița, Inspectoratul Școlar Caraș-Severin, Centrul Universitar UBB Reșița, Muzeul Banatului Montan, Forumul Democratic al Germanilor din Banatul Montan, TMK Reșița, Club Rotary Reșița, Lion’s Onix Reșița, Biblioteca Județeană Paul Iorgovici, Liceul de Artă‘’ Sabin Păuța’’, Muzeul Național , George Enescu București, Muzeul Cineastului Amator, Caraș S.A., Magazinele Refill, Cartierul Francez, Librăria Semn de Carte.
Vineri, 22.10.2021, ora 12, în minunatul oraș Lugoj a avut loc un dublu eveniment și anume: – Deschiderea celui mai mare și performant RMN 3 TESLA din Vestul Țării, al Centrului Medical de Diagnoză RMN-Lugoj ( strada Timișoarei, Nr.149 A-Lugoj)- Dr. Souhaiel Hadiji, Președintele Ligii Tunisienilor și 2. Expoziția de pictură ”Autumnală” a artistei Maria Hadiji, șef secție expoziționale al Muzeul Satului Bănățean Timișoara, soția domnului doctor Souhaiel Hadiji. Orașul de pe Timiș a avut onoarea să o găzduiască pentru câteva clipe pe doamna Ambasador a Tunisiei Raja Jhinaoui Ben Ali, o doamnă plină de viață, dar și de recunoștință pentru realizările conaționalului său, doctorul Souhaiel Hadiji, mândră de el, a spus în limba franceză cuvinte de laudă la adresa acestui om minunat, traducerea în limba română fiind făcută de doamna Maria Hadiji. O zi frumoasă, dar foarte importantă pentru lugojeni, această ceremonie de inaugurare a noului centru de imagistică medicală, respectiv rezonanță magnetică a adus zâmbetul pe fața oamenilor, în această perioadă în care avem nevoie de îngrijire, dăruire, curaj, profesionalism, sănătate, mai mult decât orice, în acest timp în care lumea este debusolată, tristă, pot spune înfiorată, că acest om, renumit doctor stomatolog, acest tunisian trăitor în țara noastră, român prin adopție, a adus lumină în viața noastră, bucurie și liniște sufletească, a făcut această ”investigație de calitate, care oferă o certitudine absolută a diagnosticului”, așa cum spune domnul Hadiji, faptul că în Lugoj există RMN face ca lugojenii și nu numai ei, să fie liniștiți, să nu se mai deplaseze în alte localități. La eveniment au participat și au luat cuvântul domnul Andrei Molnar-subprefect al județului Timiș, doamna Ambasador al Tunisiei-Raja Jhinaoui Ben Ali, domnul primar al municipiului Lugoj-Claudiu Buciu, domnul președinte CMDR-Delia Barbu, Viorel Coifan-consilier al Președintelui Consiliului Județean Timiș, doamna Mihaela Cuțui-vicepreședinta Colegiului Medicilor Stomatologi din județul Timiș și alții. Domnul doctor Souhaiel Hadiji este unul dintre cei mai buni doctori stomatologi din județul Timiș, un om de calitate, un profesionist, dar și un om care își iubește semenii, pragul Cabinetului de Medicină Dentară Dr Hadiji- Cabinet de stomatologie, ortodontie, implantologie, estetică dentară, chirurgie orală, protetică, pedodontie (Str. Comuna din Paris, Nr.1 Lugoj), cât și pragul cabinetului Dental Imagistic 3D Lugoj (Str. 20 Decembrie 1989 3D Lugoj), fiind călcate de foarte mulți oameni. În perioada pandemiei, domnul Hadiji a făcut donații Spitalului Municipal din Lugoj 10000 de perechi de mănuși și alte lucruri sanitare, a ajutat foarte mulți oameni nevoiași, iar pentru acest fapt toată lauda și respectul, vă mulțumim domnule doctor! ”Prezența unei infrastructuri medicale bine legată și bine structurată într-o localitate neputând să aducă decât îmbunătățiri și performanțe al actului medical și al sănătății publice. Din acest motiv ne-am gândit să înființăm acest centru de imagistică medicală de top cu un aparat de Rezonanță Magnetică de ultimă generație 3 TESLA foarte performant și sper foarte util pentru toți colegii medici din toate specialitățile. Rezonanța magnetică fiind o investigație de calitate oferind o certitudine absolută a diagnosticului. Sigur că asemenea investiție și asemenea dorințe nu ne-a fost ușor de realizat, multe fiind momentele în care ne-am aflat în fața unor drumuri închise și era să renunțăm, totuși am mers mai departe” a spus dr. Hadiji în fața tuturor participanților la eveniment. După ce s-a tăiat panglica, toată lumea s-a bucurat de picturile artistei Maria Hadiji (originară din comuna Topleț, județul Caraș-Severin), pot spune că a fost o curățire a sufletelor, trăire și simțire într-un final armonios la o gustare extraordinară, totul la superlativ! Felicitări, Souhaiel Hadiji! Felicitări, Maria Hadiji!
Maria Rogobete -22.10.2021 Lugoj
Doamna Ambasador al Tunisiei-Raja Jhinaoui Ben Ali Domnul doctor Souhaiel Hadiji
Motto: „ În Reșița se nasc ceremonii/ De pe Bârzava, dealuri-veșnicii./ La Reșița dă floarea vieții-n spic/ Precum izvoarele în Semenic.” Imnul Reșiței, text Octavian DOCLIN, muzica Sabin PAUTZA
Festivalul Internaţional SABIN PAUTZA (FISP) ediţia a VIII-a, 2021, 29 sept.- 24 oct. 2021, onorează REȘIȚA la 250 de istorie industrială.
Sâmbătă, 23 octombrie 2021, ora 19:00, în sala LIRA a Liceului de Arte din Reșița, ne vom întâlni cu unul dintre talentații pianiști ai tinerei generații- Mihaly CRISTEA, într-un recital de excepție. Absolvent al Academiei Naționale de Muzică ”Gheorghe DIMA” din Cluj- Napoca, organist al Bisericii Romano-Catolice ”Preasfânta Treime” și profesor al Liceului de Arte, Mihaly CRISTEA va interpreta Scherzo nr.3 și Balada nr.2 de Frederich CHOPIN și Rapsodia ungară nr.6, Vals Caprice nr.6 și Mefisto Vals nr. 1 de Franz LISZT. (Camelia DUCA)
Invitat special: Sabin PAUTZA
Evenimentul se va desfășura cu respectarea tuturor restricțiilor impuse de SARS-CoV-2: ocuparea salii 50% din capacitate, intrarea făcându-se în ordinea sosirii, pe bază de: certificat verde, dovada medicală de trecere prin boală, test covid. Organizatorii pun la dispoziția participanților dezinfectante și măști de protecție.
Începând de luni, 25 octombrie a.c., programul de lucru cu membrii noștri se va restricționa pentru a preveni și combate efectele pandemiei de COVID-19. Vă încurajăm în continuare să achitați cotizațiile în contul bancar afișat pe site-ul UZPR, la secțiunea Contact. Pentru depunerea de documente folosiți serviciile de curierat rapid și confirmați expedierea la unul dintre numerele afișate mai jos.
Se pot face programări DOAR PENTRU URGENȚE(ridicare de documente), prin telefon, în intervalul orar 10.00-14.00, de luni până vineri: 021.317.92.25 0746.137.911 0746.137.914
Înțelegem cu toții situația dificilă prin care trece întreaga țară, de aceea vă solicităm respectuos păstrarea strictă a DISTANȚEI FIZICE, întâlnirile la sediu (dacă este cazul) făcându-se obligatoriu CU MASCĂ!
Ioan Holender s-a născut pe data de 18 iulie 1935, la Timișoara, într-o familie înstărită de evrei. În anul 1948, comuniștii au confiscat puterea în România, iar familia Holender a pierdut Fabrica de Marmeladă și Oțet, pe care o deținea. Tânărul Holender a optat pentru Facultatea de Politehnică din localitate, iar în anul III, în urma unui protest studențesc – semn de solidaritate cu Revoluția anticomunistă din Ungaria, (1956) – a fost exmatriculat din şcoală.
Trei ani mai târziu, în anul 1959, împreună cu tatăl său, părăsește România și se stabilește în Austria, Viena.
Dorind să studieze muzica clasică, se înscrie la Conservatorul de Stat din Viena, conservator pe care îl finalizează cu rezultate bune.
În lumea muzicală a Austriei se remarcă, atât ca solist de operă – bariton- pe scenele importante ale țării, cât și ca impresar artistic, secretar muzical și manager general în instituții prestigioase de gen, în care își desfășoară activitatea : Agenția de Teatru “Starka”, “Volkoper”, “Staatsoper” (Opera de Stat din Viena).
În paralel, cochetează și cu scrisul, de sub lumina tiaparului, ieșind două cărți autobiografice, care îi poartă semnătura : „De la Timișoara la Viena” și „Ioan Holender – spuse, trăite, dorite”.
Este apreciat și gratulat cu numeroase premii și distincții, în Austria și în țări importante din Europa, precum Italia, Germania, Franța.
În țara noastră i se acordă de-a lungul timpului o serie de demnități : Membru de Onoare al Academiei Române, Președinte de onoare și Director artistic al Festivalului Internațional “George Enescu” de la București, Doctor Honoris Causa al celor mai importante universități românești, Cetățean de onoare al unor orașe mai mari sau mai mici din țară.
A fost și rămâne un om dinamic, ambițios, tenace, care își propune ținte.Un om al calitaţii, în tot ce intreprinde, drept care este receptat ca un om – instituție și invitat peste tot în lume pentru a ocupa poziții profesionale de rangul întâi.
Actualmente, domnul Ioan Holender este Consilier artistic al Operei Metropolitane din New York și al Festivaluului de Primăvară din Tokyo. În capitala țării care l-a adoptat – Austria, Viena, realizează cu succes emisiunea săptămânală kulTOUR, pe postul austriac “ServusTV”.
În ciuda faptului că maestrul Holender este extrem de ocupat, a avut deschiderea să poarte un dialog cu noi, oportunitate pentru care ne simțim privilegiați.
,, …dacă te consideri un om împlinit și fericit, ai cam ajuns la ultimii pași, unde eu sper că încă nu sunt.’’
Sunteți un reputat om de muzică. Cunoscut în Europa și în lume.Ca bariton, ați cântat pe scene importante ale Austriei : Klagenfurt, Sankt Pölten, Viena. Ca să amintim doar câteva. Cu ce rol sau roluri muzicale considerați că ați atins excelența și cine sunt partenerii alături de care a funcționat o simbioză perfectă?
În cei patru ani de activitate ca solist de operă nu am cântat pe scene importante, dar am reușit să îmi asigur astfel traiul până la vârsta de treizeci și trei de ani. Am interpretat în total unsprezece roluri de operă, dar și roluri solistice în oratorii și recitaluri de Lieduri. Excelența pe care și-o dorește un interpret, nu poate fi niciodată atinsă. Întrebarea este, de fapt, cât de mult ne putem apropia de ceea ce a creat compozitorul.
În actul muzical-artistic, concepția și interpretarea sunt importante. Potrivit viziunii dumneavoastră, care primează?
Importantă și decisivă este încercarea de a aduce pe scenă intenția artistică a compozitorului.
Perioada 1992 – 2010 v-a găsit în funcția de director al Operei de Stat din Viena. Este de notorietate că sunteți cel mai longeviv director al prestigioasei instituții austriece de gen și nu numai. Ce calități manageriale, artistice și umane trebuie să dețină o persoană pentru a ajunge și a rămâne într-un asemenea status, o atât de lungă perioadă de timp?
Consider că profunda cunoaștere a repertoriului operistic, instinctul, modestia, respectul pentru colaboratori, capacitatea de a face cât mai puține compromisuri și de a se limita doar la cele absolut necesare, o bună cunoaștere și evaluare a posibilitaților artistice ale interpreților – în ambele sensuri – pentru a-i putea distribui astfel în rolurile ce li se potrivesc cel mai bine și pe care le pot interpreta la cel mai înalt nivel și nu de a le oferi rolurile pe care și le doresc, sunt calități primordiale. Trebuie să ne fie clar tuturor că prin ceea ce prezentăm pe scenă, servim publicul plătitor și nu aspirațiile noastre ca artiști.
Oficial, cetățenia dumneavoastră este austriacă. Personal, vă considerați evreu, austriac, român, cetățean al lumii? Cu ce naționalitate rezonați cel mai bine?
Deși sunt cetățean austriac, mă simt mai aproape de naționalitatea română.
De aproximativ șaizeci de ani vă exprimați în limba germană. Și, totuși, vorbiți o românească surprinzător de curgătoare, de curată. Cum e posibil?
Ar fi trist și rușinos, dacă nu aș vorbi limba română, așa cum o vorbesc. Deși cunosc șase limbi, singura aprofundată este limba română.
Țara noastră se cam încurcă, în ultimii treizeci de ani, în hățișuri neaoșe și de import.Vă vedeți trăind în România acestor ani, maestre?
Nu, nu mă văd trăind în România ultimilor treizeci de ani, în hățișurile neaoșe, printre luptele de partid și interesele personale ale politicienilor români. Tristă este morala în România de astăzi.
Ați fost Președinte de onoare și director artistic al Festivalului Internațional “George Enescu” de la București, în mai multe ediții. Ați participat în această vară – ca invitat excepțional – la câteva conferințe în zona Banatului, alături de reprezentanți valoroși ai Diasporei culturale românești. Cum găsiți publicul românesc, astăzi, în raport cu muzica cultă?
Am condus Festivalul “George Enescu” timp de șase ediții și regret că nu mai am absolut nicio legătură cu acesta – nici în prezent și nici în viitorul incert al acestuia. Am participat în această vară doar la o conferință în Timișoara “mea”, de care sunt legat sufletește. Situația actuală a pregătirilor “Timișoara 2021 – Capitală Europeană a Culturii” este tristă, regretabilă și chiar rușinoasă.
Credeți că un tânăr talentat se afirmă mai greu sau mai ușor în zilele noastre decât acum cinzeci de ani, să zicem, date fiind mijloacele noi de promovare a imaginii?
Posibilitățile de afirmare sunt astăzi mai mari decât erau acum cinzeci de ani, lumea fiind larg deschisă tuturor. Fiecare se poate duce astăzi unde dorește sau unde consideră că are sanșe mai multe, iar acesta este un mare avantaj pentru tinerele talente.
Trăim vremuri complicate în acest început de secol XXI. Epidemia de Covid-19 ne-a obligat pe toți să ne resetăm, să ne rezolvăm o bună parte din probleme în lumea tehnologiei. Lumea reală a cam trecut în secundariat. Date fiind aceste circumstanțe, cum vedeți evoluția artei – a muzicii culte – în speță? Cum credeți că vor arăta următorii cinci – zece ani, atât pentru artiști cât și pentru iubitorii de artă?
Cred că pandemia de Covid-19 va dispărea complet și muzica cultă va fi din nou prezentăși dorită, în viitor rămânând o hrană culturală importantă. Iar dovada o reprezintă prestigioasa prezență pe mai toate scenele lumii a soliștilor și a instrumentiștilor români, care au studiat in România.
Aveți optzeci și șase de ani. Viață și vârstă rotunde. Ați trăit experiențe profesionale de excepție, satisfacții cât pentru mai multe vieți. Este Ioan Holender un om împlinit, un om fericit?
Cred că dacă te consideri un om împlinit și fericit, ai cam ajuns la ultimii pași, unde eu sper că încă nu sunt.
A fost o onoare, pentru care vă mulțumim. Soit que la bonne musique triomphe!
UZPR CARAS SEVERIN 