Moștenirea Glăvan

Plecarea lui Doru Dinu Glăvan, în contextul în care crize de tot felul ne macină societatea șubrezită de agresiunea imposturii în mai toate planurile, ieșirea sa într-un mod atât de dramatic și cu totul imprevizibil din toate funcțiile pe care i le-a hărăzit destinul său tumultuos, inclusiv din aceea a unei vieți liniștite și presărate cu bucurii, lasă în urmă complexitatea unei moșteniri greu de gestionat. Și nu mă refer la partea materială a acestei moșteniri, în care cei în drept vor descâlci, nu mă îndoiesc, cu pioșenie și respect pentru memoria inegalabilului OM, tot ce ar fi de limpezit și pus pe făgașul firesc al normalității onorabile, ci la moștenirea apăsătoare din spațiul profesional, mai exact spus mă gândesc la încărcătura moral-etică și spirituală cu care a acoperit activitatea sa de președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Dovedindu-se a fi cel mai eficient și mai pragmatic dintre toți cei pe care breasla noastră i-a avut în fruntea ei în întreaga-i existență care, după cum se știe, a împlinit un secol cu câțiva ani în urmă, Doru Dinu Glăvan a imprimat viitorului acesteia un itinerar nobil, măreț, luminos, pe care nu avem voie să-l abandonăm. Dimpotrivă, cred că e de datoria noastră să strângem rândurile, să estompăm până la anihilare tresăririle de orgoliu nejustificate și egoiste, să dăm întâietate altruismului, așa cum proceda Doru Dinu Glăvan, să punem deasupra mărunțișurilor de fiecare zi, mai mult sau mai puțin zgomotoase, silențiozitatea armoniei, a bunului-simț și măsurii în evidențierea și urmărirea țelului comun, a tot ceea ce ne dă energia necesară continuității. Consolidarea câștigurilor obținute sub conducerea lui Doru Dinu Glăvan se face nu prin negări arbitrare, nu prin atacuri nedrepte și nedemne, nu prin ipocrizie și meschinărie, nu prin intenții distructive, demolatoare, mascate laș sub falsa perdea a interesului major și responsabilității de paradă, cei care l-au ținut în palmele urii lor viscerale fără nicio noimă, ani la rând, sper să se liniștească, ci prin punerea umărului, onest și demn, de către toți cei capabili s-o facă, la continuarea proiectelor și obiectivelor pentru împlinirea cărora președintele nostru cel mai bun a luptat cu întreaga sa Ființă.

Vreau să subliniez, așadar, o realitate de necontestat: moștenirea lăsată de Doru Dinu Glăvan nouă, celor ce am crezut în el și i-am fost alături, este uriașă, complexă, cu forță dinamizatoare fără egal. Iar cea mai importantă componentă a ei îl constituie spiritul său impregnat în conștiințele propriilor noastre existențe. Spirit care ne supune, implacabil, unui exercițiu de autoevaluare, introspecție și analiză. Exercițiu în urma căruia constatăm, cu uimire, că distanțele dintre ce vrem să fim, ce părem a fi și ce suntem în realitate, sunt, uneori, uriașe.

Firiță Carp / UZPR

Doru Dinu Glăvan : o “Ființă Fină” care a fost

Plouă din nicăieri.

Și-ncet pământul se mută spre Înalturi, luând cu sine și frumusețea cuvintelor ce l-au găzduit. 

În urma înălțării sale toamna nu mai este un anotimp, ci o stare sufletească cu care se îmbracă în aceste zile inima românului.

În semn de doliu, frunzele au încetat să mai cadă. 

Razele soarelui s-au oprit printre nori.

Norii s-au refugiat în amintiri, ca să pună stavilă durerii ce-a cuprins Ființa Neamului. 

E ca și cum ai dori să te superi pe cuvinte, pe văzduhul în care acestea au semănat o veste îndoliată. Însă, nu poți. Lacrimile lor sunt mai vii decât ale noastre. În aceste zile, cuvintele  plâng plecarea în Eternitate a părintelui lor: 

Jurnalistul și Președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Doru Dinu Glăvan: o “Ființă Fină” care a fost. 

Așa îi numea pe cei iubitori de Înțelepciune, veniți pe pământ să lumineze destine.

Vorbind astfel despre alții, nu făcea decât să se vadă pe sine. Virtuțile firii sale precum: Modestia, Generozitatea, Onestitatea, Corectitudinea erau decorul pe care i se aliniau rostirile. Pentru jurnalistul Doru Dinu Glăvan, “eu” însemna “noi”. Vorbea despre sine doar în contextul unor realizări comune. Cunoștea importanța uniunii dintre oameni spre atingerea scopurilor mărețe. Și pe care le-a realizat printr-o credință fermă în puterea Adevărului și a Binelui. Cu o voce paternă vorbea românilor despre riscurile unei vieți lipsită de dragostea față de Dumnezeu și de aproapele. Convins că ea, Credința este inima din care se pot înălța caractere vrednice să-și onoreze sufletul latin căruia i-a închinat propria existență. 

Doru Dinu Glăvan își iubea Țara cu o dragoste dacă. 

Despre Sufletul său Frumos astăzi vorbesc cuvintele însele, pe care le-a iubit,  apărându-le descendența divină și pe care le-a transmis ca pe o moștenire sfântă secolelor viitoare. Cuvintele pentru Doru Dinu Glăvan erau diamante pe care le așeza cu migală în inimile pregătite să culeagă lumina. E ca și cum te știa înainte să te cunoască. 

Ziaristul Doru Dinu Glăvan vedea prin cuvinte. 

Ca să te vadă trebuia să vorbești. 

Orice discuție cu Domnia Sa era în fond o invitație către tine însuți.

Îți vorbea ca să te auzi pe tine. 

Și tăcerea sa avea grai. Dar și ochi. Prin ea putea să-ți vadă sufletul ca mai apoi să-l ajute să se înalțe. Spre idei noi. Spre vise împlinite. 

Visul fiecărui român fiind pentru el o sclipire din Idealul Țării. Vorbea convingător despre o Renaștere a conștiinței românilor prin însușirea celor trei virtuți creștine: Credință, Nădejde și Dragoste. 

Credea în Curajul oamenilor buni și era convins că Reunirea s-a înfăptuit demult prin uniunea oamenilor de cultură. Și că urmează doar ca văzduhul să îmbrățișeze un singur drapel. Noi, tinerii, având obligația de a ne câștiga Dreptul strămoșeșc printr-o Trezire de conștiință. 

Vedea în cunoașterea Trecutului calea către Viitor.

Ascultându-l vorbind despre misiunea românului în lume – cea de a elibera Cerul din inimă –, aveai impresia că prin el vorbea însuși Eminescu. Așa precum Marele Poet își îndemna semenii să fie prieteni buni ai cuvintelor și să rămână înrădăcinați în poporul lor – pentru ca să afle rostul lor adevărat–, tot astfel Doru Dinu Glăvan semăna îndemnuri binecuvântate întru împuternicirea Ființei din noi. 

Cu siguranță, progresul tehnologic va înregistra invenții notabile în domeniul comunicării, însă niciun aparat performant nu va reuși să reproducă lumina din vocea jurnalistului care adresându-se românilor, de fapt îi povestea lui Dumnezeu suferințele și speranțele neamului său. Probabil că Cel de Sus a vrut nu doar să-i asculte povestirile, dar și să i le vadă. De aceea a  decis să-l aibă aproape într-un timp ales de El, astfel încât să ne vindece mai lesne sufletul de nedreptate și de neadevăr. 

Tocmai în aceste zile când cerul îndoliat s-a mutat în inima noastră și plouă neîncetat, constat cât de mult l-a iubit Dumnezeu pe cel care ne-a învățat să privim lumea cu ochi vii – unicul pământ din care mai poate prinde viață o „Ființă Fină”. 

Drum Sfânt spre rostirea întru Lumină a Cuvântului pe care l-ați întruchipat, scump povățuitor către Adevăr!

Crina POPESCU

Poetă din Basarabia 

Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România

Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova