Adept convins al ideii de beneficiu adus omenirii de către explozia informaţională produsă prin intermediul Internetului, până nu demult am considerat că volumul de informaţie, viteza şi accesul facil la aceasta, va crea oportunităţi prin deschiderea unor noi orizonturi în dezvoltarea conştiinţei umane şi implicit a relaţiilor în societate.
Inclus aceluiaşi proces, fenomenul reţelelor de socializare, ce iniţial au avut ca scop conexiunea şi relaţionarea între persoane aflate în diferite arii geografice, astăzi el a devenit un mod extrem de eficient de colectare şi răspândire a informaţiilor.
Un fenomen neaşteptat însă, juxtapus difuzării, al cărui efect devine din ce în ce mai evident, este cel al dezinformării prin intermediul acestora. Informaţii false, plasate din neştiinţă, sau cu bună ştiinţă de anumite persoane sau entităţi, direcţionate spre atingerea unor ţeluri obscure, sunt deseori preluate cu o destul de mare uşurinţă şi răspândite, cu aceeaşi uşurinţă, către ceilalţi utilizatori.
Din păcate, uneori chiar sectoare de mass-media preiau informaţii de la aceste surse, acordând interpretări eronate cu intenţii manipulative ale opiniei publice, păşind astfel pe alăturea eticii profesionale. Ceea ce este îngrijorător este că fenomenul capătă o din ce în ce mai mare amploare şi cuprinde varii aspecte ale vieţii sociale – de la cele culturale până la cele politice şi economice.
Apelând la conştiinţa şi competenţa pregătirii mele profesionale, voi încerca să tratez un subiect, ce prin falsa lui abordare şi punere pe tapet în faţa opiniei publice, urmând acelaşi traseu al dezinformării, aduce un grav prejudiciu de imagine unei categorii de slujbaşi ai statului, până nu demult foarte respectaţi pentru munca lor şi anume a silvicultorilor. Străduindu-mă de a fi extrem de concis, voi încerca în cele ce urmează să fac o analiză în contradictoriu cu pseudo-fenomenul despăduririlor la nivel naţional, cu argumente ce au ca fundament studii şi verificări ale unor organisme cu competenţă pentru acest domeniu.
Cel mai important instrument al acestor organisme, funcţional la nivel naţional, cu conexiuni la nivel mondial, este cel ce priveşte evaluarea resurselor forestiere, denumit Inventarul Forestier Național (IFN). Acesta colectează, gestionează şi analizează informațiile privind resursele forestiere la nivel naţional. Rezultatele acestor studii se publică, iar pe baza lor se stabilesc liniile de dezvoltare a sectorului forestier prin elaborarea politicilor forestiere. Serviciul funcţionează în cadrul Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice (ICAS) şi are o activitate deosebit de complexă, de la culegerea datelor de teren (despre arbori, arborete, lemn mort, soluri forestiere etc.) şi până la fotogrametrie digitală, analize de laborator și prelucrarea statistică a unui imens volum de date. IFN este principalul furnizor de date pentru raportarea indicatorilor de gestionare durabilă a pădurilor, conform angajamentelor asumate de țara noastră în cadrul Conferinței Ministeriale pentru Protecția Pădurilor în Europa (MCPFE). El furnizează, de asemenea, date indispensabile raportărilor pentru Convenția Cadru a Națiunilor Unite şi pentru Convenția pentru Diversitatea Biologică (CBD).
Pentru o mai temeinică înţelegere a ideilor ce le voi expune, găsesc necesar a defini termenul de fond forestier naţional, cu toate aspectele ce derivă din interpretarea lui: potrivit Codului silvic (Legea nr. 46 din 19.03.2008), fondul forestier naţional este constituit din totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producţie sau administraţie silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinaţie forestieră şi a celor neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990, sau incluse în acestea ulterior, în condiţiile legii, indiferent de natura dreptului de proprietate asupra acestora.
O primă şi gravă dezinformare, este cea a despăduririlor abuzive care chipurile au văduvit România de jumătate din suprafaţa împădurită, din 1989 încoace. Iniţiată în special de către aşa zişii activişti ecologişti şi militanţi pentru salvarea pădurilor, tema a fost preluată şi promovată, evident pentru satisfacerea anumitor interese, atât în proteste ale forestierilor, cât şi în retorica diferitelor asociaţii şi federaţii cu scop lucrativ în domeniul forestier, însă nu de protejare ci de exploatare a pădurilor. Toată această temă dacă nu este falsă este cu siguranţă exagerată. Deși au avut loc despăduriri ilegale, acestea nu au dus la dispariția a jumătate din suprafața împădurită a României. În 1989 figurau în proprietatea statului, în jur de 6 milioane de hectare de pădure. Din acestea, aproximativ 3 milioane de hectare au fost retrocedate foştilor proprietari. În condiţiile unui vid legislativ în domeniul protejării acestor păduri retrocedate, dealtfel în mod corect, foştilor proprietari, o bună parte dintre aceste păduri au dispărut sub lamele drujbelor, pentru mulţi dintre aceşti proprietari pădurea devenind un mijloc facil de înavuţire. Despădurirea şi brăcuirea pădurilor a fost dominată de interpretarea greşită a termenului de proprietate forestieră şi, implicit, a conceputului de reconstituire a dreptului de proprietate asupra acestora. O înţelegere greşită a termenului de proprietate a determinat anume segmente ale populaţiei rurale să procedeze chiar la defrişări masive, fără să se înţeleagă adevărul potrivit căruia proprietatea forestieră, spre deosebire de alte forme de proprietate, este însoţită de anumite obligaţii sociale pe termen lung.
Cu toate acestea, potrivit Inventarului Forestier Național, efectuat în perioada 2008-2012 şi publicat în decembrie 2013, România deține circa 6,9 milioane de hectare de păduri, din care 51% în proprietate privată. Rezultă că în prezent R.N.P. Romsilva administrează circa 3,2 milioane de hectare de fond forestier proprietate publică a statului, respectiv 49% din fondul forestier național, și mai asigură servicii silvice pentru o suprafață de 1,1 milioane hectare fond forestier proprietate publică a unităților administrativ teritoriale sau proprietate privată. Deci, pădurile există încă, fizic, tot acolo unde erau, însă jumătate nu mai sunt în proprietatea statului, aşa cum erau în 1989. Citând statistici, fără a face aceste precizări, s-a indus că jumătate din pădure a dispărut, pe când această jumătate există însă nu mai figurează în acte ca fiind în proprietatea statului.
Făcând referire la pădurile rămase în administrarea statului, în contextul blamării instituţiei acestuia, Regia Naţională a Pădurilor Romsilva (înfiinţată în anul 1990 în scopul administrării domeniului forestier – la acea dată în proporţie covârşitoare în proprietatea statului), constituie o gravă eroare de înţelegere şi interpretare, deoarece suprafeţele de pădure rămase în condiţiile arătate mai sus în posesia statului au fost administrate prin personal specializat, şcolit în instituţii de învăţământ cu o bogată şi veche tradiţie în România. Numiţi ,,silvicultori” (greşit ,,forestieri”, având în vedere că forestierii sunt cei ce se ocupă cu exploatarea pădurilor) ei aplică principiile unei discipline numită SILVICULTURĂ. Prin metodele determinate de această disciplină, silvicultorii conduc pădurile pe întreg ciclul vieţii ei până în momentul când aceasta poate fi exploatată. Masa silvicultorilor este coordonată de specialişti pregătiţi ani buni în facultăţi (rata de studiu într-o facultate de silvicultură s-a situat peste media multor alte facultăţi, fiind de 5 ani!), spre deosebire de aceştia, unii activişti, de regulă foarte vehemenţi în acuzaţii, pretind că ştiu lucruri despre pădure, însă sursa informaţiei lor nu este un studiu minim al fenomenului ci reţelele de socializare sau mai rău propria lor intuiţie. Pentru ei, orice camion cu lemne reprezintă dovada defrişărilor, a nenorocirii pădurilor din România, toate tăierile fiind abuzive, tăierile legale fiind un termen cu desăvârşire necunoscut, astfel, opinia publică căzând în plasa erorii prin această atitudine neprofesionistă şi tendenţioasă ce concluzionează că pădurea nu trebuie tăiată deloc. Ce trebuie ştiut din capul locului despre pădure, este faptul că aceasta nu poate fi considerată un element static ce trebuie să rămână neschimbat, cu aceeaşi arbori din străvechile vremuri. Pădurea este un organism viu ce evoluează şi se perpetuează veşnic, iar atunci când arborele moare acesta este extras şi înlocuit imediat cu altul tânăr. Înţelegând pădurea ca o populaţie de arbori, trebuie ştiut că un arbore are un ciclu de viaţă asemeni omului, iar pe măsură ce timpul trece, arborii bătrâni mor. În procesul de gospodărire a unei păduri, aceasta nu poate fi dispensată de latura ei economică, comercializarea resurselor lemnoase fiind principala sursă de finanţare a ocoalelor silvice pentru îngrijirea pădurilor. Lemnul de comercializat se selectează strict prin respectarea unui studiu al pădurii (numit AMENAJAMENT SILVIC – acesta se actualizează la fiecare zece ani) ce cuprinde în esenţa sa un complex de măsuri, adaptat fiecărei suprafeţe de pădure, de conducere a arboretului respectiv pe bază de studii aprofundate în mod ştiinţific, ce au ca scop adoptarea tuturor măsurilor pentru dezvoltarea pădurii, o exploatare raţională a acesteia, cât şi regenerarea, prin aceasta din urmă asigurându-se şi continuitatea ei. În cadrul aceluiaşi studiu, lemnul comercializat este selectat prin operaţiuni de igienizare a pădurii, prin rărirea pădurilor tinere prin extragerea arborilor mai puţin sănătoşi sau rău conformaţi ce împiedică dezvoltarea normală a celor valoroşi, iar arborii bătrâni se supun procesului de extragere (exploatare) atunci când aceştia ajung la anumite vârste înainte ca lemnul să intre în procesul de deteriorare şi pierdere a valorii lui economice.
Prin urmare, falşii purtători de cuvânt ai ,,ecologiştilor” trebuie să înţeleagă faptul că printre silvicultori nu există în prezent noţiunea de ,,defrişare a pădurii” şi că Romsilva nu exploatează în totalitate o suprafaţă de pădure până când pe această suprafaţă nu s-a asigurat minim 70% din regenerarea naturală, diferenţa fiind completată cu puieti plantaţi artificial (aceştia sunt produşi în capacităţi proprii de producţie ce aparţin Romsilva, cu profesionalismul şi truda aceloraşi silvicultori) după tăierea ultimilor arbori bătrâni. Această tăiere se numeşte TĂIERE DE REGENERARE a pădurii şi nicidecum DEFRIŞARE.
Stăruind asupra acestei categorii de slujbaşi ai statului ce o reprezintă silvicultorii, vreau să amintesc că cea mai mare exploatare de păduri din România s-a făcut sub ,,ocupaţia” URSS, după cel de-al Doilea Război Mondial, care prin SOVROMURI (societăţi mixte româno-sovietice), între anii 1945-1956, recuperând datoriile României către Uniunea Sovietică, tăiau peste 30 de milioane de metri cubi anual. Tăierile erau adeseori rase, pe suprafeţe mari, dimensiunea acelui prăpăd a fost remediată în deceniile următoare cu profesionalismul şi eforturile masive ale silvicultorilor. Tatăl meu, ca şi mine silvicultor, împădurea în anii ’50, într-un singur district silvic, într-un an, 200 de ha (un milion de puieţi plantaţi), în urma tăierilor rase. Astăzi, silvicultorii au aceeaşi menire şi îndeplinesc aceeaşi datorie: să gospodărească pădurea în mod raţional şi să-i asigure integritatea şi continuitatea. Aceasta se poate face doar prin specialişti şi nicidecum cu ,,sprijinul” campaniilor mediatice orchestrate de organisme ce nu reuşesc sau nu vor să înţeleagă procesele ce stau la baza acestui complex mecanism.
În concluzie, să nu lăsăm pe alţii să gândească pentru noi, să fim mult mai raţionali, iar când primim o informaţie, dacă dorim şi să o răspândim haideţi să o şi verificăm, să nu acţionăm grabnic sub imperiul emoţiilor, căzând astfel pradă acţiunilor manipulative. Trăim într-o epocă informaţională, în care accesul la informaţie este extrem de facil şi nerestrictiv, aşa cum nu a mai fost niciodată în toată istoria omenirii, însă acest mediu informaţional devine totodată un mediu propice de a semăna, pentru cei inspiraţi de cugetul şi fapta rea, seminţele răului. Între judecăţi greşite, teorii conspirative, etc., devine din ce în ce mai anevoioasă aflarea adevărului. În acest context, întru lesniciunea cunoaşterii adevărului, să dăm întâietate vigilenţei cugetului şi raţiunii.
Constantin VLAICU, inginer silvic,
membru Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România
UZPR CARAS SEVERIN 