Viața este un mare spectacol, oamenii intră și ies din scenă după bunul lor plac, oamenii sunt actori, dar și spectatori, pământul se învârte în jurul gândurilor, a speranțelor, a clipelor cu iubire, iar lumea este întotdeauna la picioarele lor, da, viața este un mare spectacol…De mic copil am adorat poveștile, mi se tăia respirația atunci când ascultam la bătrânii satului cum vorbeau despre întâmplările lor, intram în lumea lor și rămâneam peste noapte acolo, pentru că adormeam cu gândul la cele povestite, întodeauna mi s-a părut viața un miracol, și așa este!
Impactul acestor povești asupra mea a fost benefic, am simțit fericirea copilăriei cum îmi invadează trupul, sângele îmi spunea mereu că sunt vie… mai târziu mi-am dat seama că am și eu o poveste, am mers pe firul întâmplărilor, a trăirilor mele și mi-am dat seama că pot să fac din viața mea un basm, sau o legendă sau o poveste oarecare, fiecare om face parte dintr-un destin, avem intrările și ieșirile noastre, avem o viață și definiția acesteia aș putea să o scriu în fiecare zi , trăiesc la scenă deschisă, trăiesc intrând și ieșind dintr-o piesă în care sunt actorul principal, mă bucur privind cum cade cortina moale, Doamne câte amintiri și-au scris numele pe ea…și nu este decât o cortină colorată de catifea, niciodată de fier, niciodată.
Frânturi de imagini regăsite din albumul copilăriei îmi spun că simbolul scurtei noastre treceri prin Marele Teatru al Vieții este chiar Copilăria, ea bate în pieptul nostru la unison cu inima, nu se lasă dusă de nas și nici uitată, din ea încă mai scoatem pământ negru în care plantăm florile anotimpurilor, florile vieții. Și să nu uităm că această poezie, Copilăria, are versuri unice, iar refrenul ei nu se repetăt niciodată! Intru în culisele teatrului lugojean, pe după cortina lui, sau, mai bine zis, prin inimile actorilor care mențin vie flacăra Eutherpei pe malurile unui Timiș ce curge leneș, precum Ozana lui Creangă… mă văd mereu pe scenă, chiar și acasă simt cum picioarele își caută locul pe o scenă imaginară, și atunci casa mea poate să fie o scenă, de ce nu?
Teatrul lugojean, chiar dacă este de amatori, are o biografie culturală foarte bună, multe turnee, dar și recunoaștere națională și internațională. Teatrul Municipal Lugoj „Traian Grozăvescu” poartă numele marelui tenor român Traian Grozăvescu. Actul de naștere este semnat într-un document datat la 10 mai 1841 unde apare o însemnare despre un spectacol de teatru școlar, la care și-au dat concursul și elevi români de la gimnaziul local. În lunile ianuarie și februarie1847 ”Societatea Românească Cantatoare Theatrale” sub conducerea lui Iosif Farcaș formată din actori profesioniști prezintă pe scena Teatrului din Lugoj primele spectacole în limba română. În ianuarie 1846, meseriașii lugojeni, în frunte cu săpunarul Vasile Brediceanu, joacă o satiră semnificativ intitulată ”Ciutura îngâmfată” sau ”Opincărița făloasă” – de Iuliu Neagoe. Au urmat ani de muncă asiduă, sub bagheta regizorală a unor deosebiți colaboratori din Timișoara, Arad, Pitești și București. (Ex: ”Titanic Vals” – Tudor Mușatescu; ”Omul care a văzut moartea” – V. Eftimiu; ”Cântăreața cheală” – Eugen Ionescu; ”Haide ucide-mă dragoste” – Aziz Nesin; ”Jack sau supunerea” – Eugen Ionescu; ”Jocul de-a vacanța” -Mihail Sebastian; ”Steaua fără nume” – Mihail Sebastian; ”Gaițele” – Alexandru Kirițescu, etccc.) În prezent, trupa de de teatru de amatori din Lugoj este condusă de doamna Maria Voronca, o actriță desăvârșită, o prietenă adevărată și o mamă spirituală pentru noi toți. Trupa joacă ca un tot unitar, toți actorii urmăresc să pună în valoare sentimentele, ating corzile sensibile ale oamenilor, lugojenii participând de fiecare dată cu aceeași bucurie la fiecare piesă de teatru. Lugojul are actori minunați, eu, colega lor o spun cu tot dragul și respectul pentru dragii mei colegi de teatru, am toată stima pentru acești Mari Actori Amatori care aduc multă bucurie în inima lugojenilor și nu numai.
Fostul director Nicolae Blidariu, Dumnezeu să-l ierte, a fost mână de fier pentru acest teatru și un om foarte deștept, înțelept care a știut cum să organizeze festivalurile de teatru internaționale în Lugoj, a știut să promoveze și să unească actorii, Dumnezeu să-l ierte, acum este în ceruri. Pot spune că noi, actorii, suntem o familie. După Nicolae Blidariu a venit la conducerea teatrului actorul Constantin Ilie, zis ”Zeamă”, el a dus mai departe prestigiul trupei noastre, un om cu suflet mare. În prezent Tudor Trăilă este directorul Teatrului Traian Grozăvescu din Lugoj, un mare și deosebit actor. Acești oameni minunați, actorii trupei de teatru lugojean, fie ei angajați ai teatrului sau cu profesii diferite duc mai departe, în multe colțuri ale lumii numele de LUGOJ, duc mai departe numele țării noastre frumoase, ROMÂNIA. Teatrul are o biografie culturală foarte bună, se fac multe turnee, avem multe premii și recunoaștere națională și internațională. În trupa teatrului lugojean sunt din 2006, am început să fac cursurile Școlii de Artă în Lugoj unde am avut-o ca profesor pe doamna, regizoarea noastră, Maria Voronca, primul rol l-am avut în piesa ”Ursitoarele”, o piesă realizată după poezia lui Eminescu, interesantă, apoi am fost distribuită în mai multe piese. Eu cred că fiecare om se naște cu un talent, fiecare om are ceva bun în el, important este ca să valorificăm acest bun, să dăm drumul sentimentelor să zburde prin lume, să ne bucurăm că avem în noi o doză de nebunie, orice lucru frumos și interesant pe această lume este plămădit cu nebunie, trebuie ca fiecare din noi să aibă o lume a lui unde să se refugieze pentru a putea să se încarce cu energie pozitivă, cu frumos, cu bine, cu iubire…sunt atâtea gânduri și speranțe în noi care pot fi realizate, trebuie doar să vrem și să credem în noi, să nu ne pierdem niciodată nădejdea în noi, așa ne spunea preotul din satul meu, NeluDorobanțu ”Dumnezeu a făcut omul pentru că iubește Universul, noi trebuie doar să primim iubirea în sufletele noastre și să o dăm mai departe, să facem lucruri care aduc fericire în oameni, cum se spune: ”Omul sfințește locul”, fiind valabilă în orice situație”!”
Iubirea pentru teatru a început de când am pășit, de când am început să vorbesc, să iubesc…să plâng, să râd, eu așa cred…am observat că pot face orice cu trupul și psihicul meu și uite așa am început să joc în piese imaginare și mai tărziu în cele adevărate. Dacă ar fi să o iau de la capăt, dintre toate comorile lumii, da, aș alege teatrul, fără să mă mai gândesc, aș alege această lume minunată, mi-aș picta copilăria pe cer, aș trimite un cufăr plin cu iubire părinților mei dragi, mi-aș planta în suflet poienița mea dragă din Topleț, aș săpa în Piatra lui Iorgovan și aș scrie mare : Iubesc România! Daaaaa…aș alege teatrul!!! Este una dintre cele mai mari comoari ale sufletului meu! Și toate astea pentru că dragostea de viață mi-a arătat drumul spre teatru, tot ea mi-a deschis ușa mare, neagră și grea a clădirii în care urma să-mi petrec viitorii ani, în acel moment emoțiile din mine și-au făcut de cap, uitând că de fapt eu le-am dat viață. Fiind un redutabil partener de discuţie, (ceea ce mi-a uşurat foarte mult misiunea pe pământ), plină de viaţă şi de dragoste, de un optimism molipsitor, de o sinceritate dezarmantă, mare iubitoare de teatru, de literatură, de frumos în general, am înțeles din prima clipă că teatrul, în accepția mea, este o școală. De fapt, dacă mă gândesc bine, aş reformula ideea şi aş zice că adevărata “şcoală de teatru” este chiar Viaţa. Atunci când suntem pe scenă nu facem altceva decât să trăim viaţa altei persoane, care seamănă izbitor cu a noastră. Noi actorii, vrem, nu vrem, trebuie să râdem, să plângem, să ne bucurăm, să ne întristăm, să iubim sau să urâm… De aceea afirm cu convingere că nu omul a inventat teatrul, ci teatru l-a “inventat” pe OM. Teatrul s-a născut primul! Sunt un suflet încărcat cu iubire, căutător, dar şi “realizator” de bine şi frumos. O fiinţă care transformă energia negativă în energie pozitivă. În orice caz de un lucru sunt foarte sigură: Iubesc Viața! Cred că aceasta se vede pe mine. Am mereu gura până la urechi, sau zâmbetul mă urmăreşte tot timpul călăuzindu-mi paşii, sau chiar întreaga-mi existenţă. Cred că aşa m-am născut, cu dragostea în sânge. Şi când dă peste “maluri” îi “inund” şi pe cei din jur, cu ea. Nu-mi plac oamenii năzuroşi, veşnic nemulţumiţi, urâţi sufleteşte, negativişti… Pe toţi aceştia refuz să-i primesc lângă mine sau în lumea mea! Sunt un amărât de vărsător liber şi veşnic înfometat de iubire, iubire ce se abate (şi) asupra primăverii, care este anotimpul meu de suflet, pentru că renasc şi “muşc” din miezul pământului, setoasă de viaţă. Copilăria mea a purtat pecetea libertăţii. Plecam dimineaţa de acasă şi mă întorceam seara. Comuna Topleţ (Caraş-Severin), unde m-am născut, este situată pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, cu oameni foarte buni la suflet, harnici, respectuoşi. Ce, mai? Oameni şi locuri de basm! Poate că toate acestea mi-au dat “brânci” să scriu și să joc teatru, în fiecare zi eram ce-mi doream să fiu, câteodată pisică, sau cățel, am fost și președinte, am fost tot ce-mi doream să fiu, cerul și pământul erau spectatorii cei mai fideli.
În ziua în care am pășit în Teatrul Municipal ”Traian Grozăvescu” Lugoj mi-am pus întrebarea : Cine este Traian Grozăvescu?
Și am aflat, regizoarea Maria Voronca, Cloșca cu pui, cum este numită în presa lugojeană, mi-a povestit tot…
A fost o poveste tristă, o poveste care mi-a răscolit toată ființa, mult mai târziu am înțeles de ce unii spectatori ne spuneau în treacăt: ” Voi îl țineți în viață pe marele tenor Traian Grozăvescu, cu voi își continuă drumul pe care l-a început cu mare extaz și a sfârșit atunci…în acele timpuri…cu un dezastru.”
Povestea lui Traian Grozăvescu este o poveste tristă, însă nu uitată, ucis din gelozie, cel ce avea să devină unul din succesele românești pe plan internațional s-a născut la Lugoj, pe data de 21 noiembrie 1895, aici și-a petrecut copilăria, primii ani de școală și liceul în Lugoj, unde i-a fost apreciat talentul deosebit. Este fiul lui Costi Grozăvescu , originar din Teregova, funcționar la ”Comitat” cum se numea pe atunci Prefectura. În clipa în care l-a întâlnit pe maestrul Ion Vidu, Traian Grozăvescu a fost introdus în corul său faimos ”CORUL LUI VIDU”, iată începutul promițător al marelui tenor Traian Grozăvescu. După finalizarea studiilor, atât în țară cât și peste hotare, Facultatea de Drept și cursurile Academiei de Muzică din Budapesta, clasa profesorului Schik, Traian Grozăvescu a fost nevoit să plece pe front lăsând la o parte cariera muzicală, dar nici în aceste momente nu a putut să lase deoparte talentul și pasiunea, se spune că într-un moment de liniște a tunurilor, în locul acela unde nu mai există speranță de viață, el a început să cânte Ave Maria”.
Din păcate a avut un destin tragic, pe 14 februarie 1927 tenorul a cântat pentru ultima dată pe scena operei din Viena, în Rigoletto, iar peste numai 5 zile, pe 19 februarie, în urma unei drame conjugale, soția sa, Nelly Koveszdy, într-un acces de gelozie, îl împușcă, avea doar 32 de ani…și toată viața înainte, tenorul moare, Crima s-a petrecut în fața surorii artistului, Olga, cea care încercase din răsputeri să aplaneze conflictul conjugal, pornit de la refuzul tenorului de a o lua cu el în călătorie pe Nely, încă slăbită după naștere. Scena s-a petrecut la Viena, pe Lacherfelderstrasse nr. 62. Din păcate destinul său marcat de extaz și glorie s-a încheiat în cel mai tragic mod, mai ales că artistul avea o carieră muzicală fulminantă și urma să cânte peste o lună la Metropolitan Opera din New York. Este înmormântat în cimitirul ortodox din Lugoj. În memoria artistului, strada, pe care se afla locuința sa din Lugoj, îi poartă numele la inițiativa liderului comunist Petru Groza în anul 1957. Pe casa în care acesta a copilărit s-a pus o placă memorială cu efigia sa în bronz, cu următorul text: „În această casă a copilărit tenorul Traian Grozăvescu, care prin glasul său a ridicat faima țării, cucerind un loc de cinste în rândul cântăreților lumii”.
A fost iubit de Anca Barbu! Iubirea care nu a fost să fie! Foarte mulți apropiați ai marelui tenor Traian Grozăvescu au regretat că aceștia nu și-au unit destinele, Anca Barbu era solistă a Operei din orașul de pe Someș (mai târziu și a Operei din Viena), este cunoscută ca întemeietoarea , de mai târziu , a Operei din Timișoara, a cărei primă directoare a fost. Anca Barbu l-a iubit mult pe Grozăvescu, l-a însoțit chiar și la Lugoj, însă destinul le-a despărțit cărările definitiv.
Toți avem o poveste…pe undeva e firesc, auzim povestea tristă a tenorului am înțeles că pentru mine la început a fost cuvântul… Mai târziu a fost şi cel scris. De la scris la teatru nu a fost decât un pas. Trebuia să fac jocul razelor de soare ce mă înfăşurau, să imit cântul păsărelelor, să intru în noapte cu dorinţa de a mă teleporta a doua zi în minunăţia acelei lumi de vis aproape indescriptibilă. Bunica mea scria poezii. Făcea versurile în cap și le spunea imediat, fără să le scrie pe foi, şi de multe ori juca teatru intepretând mireasa bătrână la câte o nuntă în sat, făcea pe Moş Crăciun şi în fiecare an era sperietoare pentru copiii cei răi. Roluri grele… Era tare bunicuţa! Pe ea seamăn. Avea simţul umorului foarte dezvoltat şi o voinţă rar întâlnită, am iubit-o enorm.
Dacă prinzi din zbor cântecul vieţii, dacă asculţi glasul şoptit al naturii, nu ai cum să nu aşterni pe hârtie câteva cuvinte, care se transformă într-o poveste sau poezie adevărată. Pe bunicul, Ioan Mateovici, mort pe front la vârsta de 23 de ani, în Caucaz, îl simt mereu lângă mine. Cred că de la el am “furat” acest curaj nebun de a mă bucura de viaţă la cote maxime, iar puterea şi energia de a face orice, de la bunica mea, Maria, mână de fier în sat, dar şi în casă. În fiecare zi, înlăuntrul meu, aud cum curge Cerna cu clipocitul ei unic, văd cu ochii minţii Iorgovanul şi chiar alerg ca o nebună pe coama lui, urc Prundul, strada care duce la casa părintească, Sfinxul Bănăţean, poveştile cu Sân’Toager, Morile de apă, retrăiesc clipele inocente ale unei copilării fericite… Toate au fost odată… O, tempora!
Cred că toate acestea îmi (re)încarcă sufletul, făcând din mine o luptătoare care îşi doreşte să iese biruitoare din orice bătălie a vieţii, o femeie energică şi optimistă, cum toată lumea remarcă.
Încă de copil am cochetat cu poezia. Am şi “comis-o” chiar. Aceasta m-a ajutat să-mi creez o lume numai a mea, o lume imaginativă, o lume în care mă simt excelent.
Trebuie să spun câteva cuvinte despre oamenii care mi-au călăuzit paşii spre teatru și spun: “Vinovatul” numărul unu este, clar, doamna Maria Voronca! Ea este prietena şi mama noastră adoptivă – şi cu voia “întrebătorului” o să folosesc o expresie de-a ta – “Cloşca cu puii de aur”. Îi datorez enorm. M-a iniţiat în arta actoricească, având-o profesor la Şcoala de Arte, mi-a inoculat ireversibil microbul teatrului, mi-a cimentat drumul spre teatru, spre scenă, mi-a clădit “căsuţele sufletului” pentru teatru. Pentru toate acestea aş dori să-i dăruiesc cântecul bucuriei mele. Nu în ultimul rând, aş dori să-i muţumesc domnului director Nicolae Blidaru, care s-a grăbit să ajungă în lumea îngerilor, pe care nu o să-l uit niciodată. A fost un om dedicat în totalitate artei, culturii, teatrului. De la el am învăţat să fiu directă, sinceră, să spui omului în faţă tot ceea ce ai de spus, şi chiar bucuria de a juca teatru. Toate acestea şi încă multe altele m-au făcut să nu-l uit niciodată, pe dânsul, profesorul care ne-a predat tuturor cea mai grea materie: ştiinţa de a fi OM.
– Am debutat pe “scândură” în piesa “Ursitoarele”, regia Maria Voronca, după care rolurile au început să curgă normal (nu vreau să vă spun că am fost şi sufleur). Am jucat în “Steaua fără nume”, de M. Sebastian (ajutorul şefului de gară), în “Gaiţele”, lui Al. Kiriţescu (Lena), în “O rugăciune de prisos”, o prelucrare a lui G. Astaloş, după romanul “Viaţa lui Hristos”, de Giovanni Papini, în “Pinnochio”, de Carlo Collodi, în “Hangiţa”, de Carlo Goldoni (am fost contesa Dejanira). Şi uite-aşa, o să joc toată viaţa! Vreau să fac cunoscut inteligenţilor dumneavoastră cititori, acum la încheiere, nişte fraze, dintr-alea meşteşugite de mine:
“Ascult tăcerea roşie a scaunelor… Mă apucă nebunia, Doamne Dumnezeule! Zeci de ochi mă privesc. Niciodată nu clipesc. Cânt fără să vreau! Dansez şi cânt, bat din palme şi o cortină îmi şopteşte să trag aer în piept şi să păşesc pe scenă… Lacrimile de pe pereţii sălii sunt de bucurie. Le văd. Exist şi tresar la fiecare murmur de pe stradă. Totul este învăluit în mister. Şi ziua de ieri. Şi cea de azi… Iar cea de mâine aşteaptă la colţ de stradă, cu flori. Sunt trandafirii mei roşii. Sunt gândurile şi speranţele mele… Totul mă învăluie şi mă trezesc în lumea mea, lumea unde pot să iubesc cât vreau… Iată armonia!”
Sunt deseori întrebată: Ce ne lipseşte? Ca neam, ca popor? Eu spun că fiecare în parte suntem datori să întoarcem memoriei înaintaşilor noştri, prin faptele noastre, respectul , purtând cu demnitate naţionalitatea de român. Dacă ar fi să dau tot ce am în mine, aș da cu tot dragul, energia pozitivă, optimismul, voia bună, prietenia, curajul, dragostea de viață, poate așa ar fi oamenii mai fericiți, mai buni, mai înțelegători, poate așa ar renaște neamul românesc, poate așa am avea parte de conducători iubitori de țară și neam, poate. Gândul meu pentru toți românii care iubesc bucata de pământ pe care o bătătoresc cu tălpile, gândul meu pentru toți oamenii acestei țări strălucitoare, este : Să fie optimiști, să ia viața așa cum este ea, să se bucure de fiecare dimineață, să nu își piardă încrederea în ei ci dimpotrivă să iubească locurile în care animalele, păsările și natura se contopesc, să facă ceva pentru omenire și să creadă în Dumnezeu, să se iubească pe ei și să iubească viața pentru că este unică! Acestea sunt gândurile dar și rugămințile unei actrițe a Teatrului Municipal Lugoj ”Traian Grozăvescu”!
MARIA (MIA) ROGOBETE
UZPR CARAS SEVERIN 