„Convingerile sunt inamicii adevărului, mai periculoase decât minciunile.” – Thomas Mann
Un binecunoscut dicton spune că ,,pădurile sunt plămânii Pământului” – aşa cum omul nu poate fi lipsit de plămâni pentru a vieţui, tot aşa, nici Pământul nu poate fi privat de ,,plămânii” săi pentru a putea exista. Din păcate, foarte puţini dintre noi cunosc în reală măsură acest adevăr. Ceea ce trebuie înţeles la un nivel cât mai larg al societăţii, este că acei ce atentează la integritatea pădurii, atentează la sănătatea, viaţa şi la viitorul semenilor lor. E adevărat, nu trăim într-o societate perfectă, pentru aceasta este nevoie de o conştiinţă superioară, o unitate de voinţă, animată de o mentalitate sănătoasă. Din păcate, astăzi, în conştiinţa semenilor noştri, primează interese de toate felurile, în fruntea lor tronând ignoranţa, lipsa cunoaşterii şi a unei minime educaţii în ceea ce priveşte respectul faţă de pădure (şi, implicit, faţă de mediul înconjurător!), care – şi asta este imperios de ştiut – prin funcţiile care le îndeplineşte, ne aparţine tuturor, fiind un BUN NAŢIONAL!
Vorbind de soarta pădurilor din România, atât de virulent pusă în discuţie de unele campanii mediatice, pot desprinde ca un fapt, ce nu poate fi contestat, şi anume că a existat un moment în care a intervenit un fenomen de declin al pădurilor în România. Acesta a început odată cu iniţierea primelor legi de retrocedare a pădurilor către foştii proprietari, atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, începând cu Legea 18/1991, continuând apoi cu alte încă două legi, până în anul 2004. Lipsa unei legislaţii care să delimiteze clar condiţiile în care pădurile se pot exploata, în contextul elaborării acelor legi de retrocedare, au condus la brăcuirea sau chiar defrişarea a unei părţi a pădurilor retrocedate, suprafaţa de pădure la nivel naţional diminuându-se, însă nu în măsura în care se încearcă să se inducă de către anumite voci. Ceea ce trebuie înţeles din din capul locului, este că în ceea ce priveşte acele terenuri pe care s-a tăiat pădurea, la bună parte din ele, categoria de folosinţă nu s-a schimbat, doar că locul pădurilor a fost luat de un nou arboret tânăr, suprafeţele respective, în majoritatea cazurilor regenerându-se în mod natural. Totuşi, prin neexploatarea într-un regim silvic, acestea au fost supuse degradării, prin modificări structurale din punct de vedere al consistenţei, compoziţiei, şi al calităţii, diminuându-i-se nivelul de productivitate, aceste arborete necesitând intervenţii de specialitate (lucrări silvo tehnice), pentru reconstrucţia lor ecologică prin lucrări de substituire, ameliorare sau refacere, după caz.
Campaniile de presă, alimentate cu date eronate oferite de diverse ONG-uri, vorbesc în mod neadevărat, generalizând, de diminuări de suprafeţe de pădure la nivel naţional, însă nu oferă un tablou complet fenomenului. În afara aspectului discutat mai sus, tăierile abuzive din pădurile private, în prezentarea fenomenului nu se face nici o distincţie între proprietarii acestor păduri, cu o specificare clară a formei de proprietate a pădurilor abuzate, generalizându-se. Prin această generalizare se afectează într-o anumită măsura imaginea Regiei Naţionale a Pădurilor, ce administrează cu responsabilitate şi profesionalism fondul forestier aparţinător statului, asigurarea integrităţii suprafeţelor administrate constituind unul dintre elementele de bază ale administrării, neînregistrându-se în aceşti ani fenomene asemănătoare celor anterior analizate.
Alăturată campaniei privind diminuarea suprafeţei de pădure, o alta este îndreptată împotriva celor ce ce dau spre exploatare şi asupra celor ce exploatează masă lemnoasă, astfel încât orice camion cu lemn zărit pe şosea este dovada furturilor şi a decimării pădurilor. Tendenţiozitatea şi subiectivismul acestora, cu toată străduinţa prezentării lor într-o notă catastrofică, sunt evident uşor de demonstrat, însă din păcate replicile celor implicaţi sunt mult prea firave în faţa manipulărilor şi a obscurelor interese în a deforma realitatea. Nu voi reveni asupra unor argumente clare, ce pot veni în sprijinul combaterii acestor manipulări, ce le-am prezentat într-un articol anterior (Constantin VLAICU: Adevăr vs.manipulare on-line). Ceea ce vreau să sintetizez, în expresii cât mai puţin tehnice, este că pădurea nu trebuie privită a ca o operă de artă, care să o putem contempla veşnic. Pădurea este o operă de artă, însă a lui Dumnezeu, iar ea a fost zămislită ca fiinţă vie, dinamică, cu un ciclu de viaţă şi cu acelaşi final propriu oricărei fiinţe vii: moartea. În timpul vieţii, pădurea produce sămânţă, adică urmaşi, pentru a-şi perpetua specia. Ceea ce mulţi dintre semenii noştri nu înţeleg aici este şi faptul că menirea omului este de a o îngriji şi a o conduce pentru a creşte frumos şi sănătos şi a o ajuta să se regenereze.
Făcând o scurtă incursiune în trecut, putem constata că la început omul doar se folosea de produsele ei, însă odată cu progresul omenirii, sporind presiunile asupra pădurii, produsele ei au devenit tot mai căutate datorită creşterii populaţiei şi a diversificării produselor finite pe bază de lemn. Toate acestea au dus la necesitatea unei administrări raţionale, pentru a fi protejate, precum şi pentru a oferi productivitate mai mare a produselor recoltate. Din această necesitate, au apărut structurile specializate în administrarea pădurilor. În timp, s-au dezvoltat practicile bazate pe studii, observaţii, dezvoltându-se o adevărată ştiinţă de gospodărire a pădurii numită silvicultură (silva-silvae-pădure şi cultura-culturae – cultivare).
În scurt timp, ea a devenit disciplină care s-a predat mai departe în şcoli, acestea emanând astfel un corp profesionist al silvicultorilor, cu delimitări clare în structurile ocupaţionale începând încă cu prima jumătate secolului XIX.
Revenind la prezent, regăsim azi un corp al silvicultorilor, cu o bogată experienţă ce au aceeaşi menire şi îndeplinesc aceeaşi îndatorire: să gospodărească pădurea în mod raţional şi să-i asigure integritatea şi continuitatea.
Cu toată experienţa şi devoţiunea celor ce gospodăresc, constatăm că sub orice formă de proprietate, gospodărirea presupune un efort costisitor, lista gamei de lucrări necesare întreţinerii arboretului fiind foarte vastă, necesită un efort financiar imens. Ca sursă de finanţare, până în prezent nu au fost identificate altele decât cele susţinute de activitatea de exploatare a pădurii. Probabil, cei ce se împotrivesc tăierilor de orice fel deţin acest secret al unei surse alternative de finanţare…dacă nu, ceea ce trebuie să înţeleagă aceştia este că există şi noţiunea de tăieri legale, şi că ele se execută tocmai în scopul celor prezentate mai sus. Pe lângă aceasta, cu toţii trebuie să ştim că pădurea nu poate fi dispensată de latura ei economică, din mai multe motive: pe lângă cel legat de finanţarea costurilor cu administrarea, există şi motivul pierderii valorii lemnului pe măsura îmbătrânirii arborelui. Pentru a nu se înţelege greşit, voi mai face o mică precizare şi anume că nu toate suprafeţele de pădure sunt tratate ca producătoare de resurse financiare, existând şi pădurile care îndeplinesc unele funcţii speciale de protecţie, şi cele incluse în arii protejate, conducerea acestor arborete având ca prioritate asigurarea neîncetată a acelor funcţii, la baza gospodăririi lor stând alte principii şi măsuri tehnice specifice.
Cu toate aceste măsuri raţionale de gospodărire, e firesc să mai existe ca în orice societate şi persoane certate cu legea, care produc tăieri de arbori în afara cadrului legal. Fenomenul nu are o amploare atât de mare cum se încearcă a se induce, iar măsurile de împiedicare a acestora se perfecţionează, succesiv, an de an, prin adaptarea legislaţiei la specificul infracţional.
Ca fapt pozitiv, remarcăm efectul reglementărilor legale, gândite în sensul eliminării tuturor acestor practici abuzive şi a eliminării furturilor de lemn din păduri, implementate ca atare în ultimi ani. Creşterea amenzilor, intrarea în vigoare în anul 2014 a sistemului Wood Tracking-Radarul pădurilor, a sistemului SUMAL, sunt doar câteva dintre aceste noi reglementări ce au avut ca efect reducerea drastică a tăierilor ilegale, care din datele raportate de INS, sunt din ce în ce mai mici, de la an la an, raportat la anii anteriori.
Tot ca un fapt pozitiv, un detaliu ceva mai tehnic, care ar putea conţine dovada că situaţia nu este la nivelul de disperare afişat de amatorii de fake news, deşi constatăm că se taie ilegal, chiar uneori şi tăieri grave, în diminuare, aşa cum am precizat mai sus, însă, la nivel naţional, pe total, se taie mult mai puţin decât creşterea anuală a pădurii, astfel că avem o acumulare de masă lemnoasă în pădurile României. Deci, nici pe departe dezastrul pădurilor din România! Rezultatul Inventarului Forestier Naţional, arată că în pădurile României există un volum de 2,29 miliarde mc masă lemnoasă, cu o medie pe ha de peste 300 mc, volum mult peste media europeană. Stocul de masă lemnoasă de 2,29 miliarde mc este în creştere uriaşă faţă de estimarea precedentului Inventar Forestier Naţional, din 1986, care a estimat acest stoc la 1,44 miliarde mc. Cercetarea din perioada 2008-2013 este una exhaustivă, apelându-se la o metodologie europeană, efectuată cu mari eforturi umane şi financiare, însă ea oferă o imagine completă a fondului forestier naţional.
Dacă totuşi societatea doreşte o reducere a tăierilor, aceasta ar trebui să ia în calcul şi efectele ei: o bulversare a industriei de profil prin provocarea de crize majore în industria lemnului. Un efect direct al acestei măsuri ar fi şi o diminuare a volumului de masă lemnoasă destinată încălzirii locuinţelor. Aceasta ar avea ca efect imediat creşterea preţului pe mc, în condiţiile în care peste 3 milioane de locuinţe în mediul rural sunt dependente de lemn ca resursă energetică, vorbim aici de lemnul de foc, care e la fel de necesar ca şi pâinea pentru românul de rând, şi doamne fereşte să-l lipseşti pe românul, şi aşa pauperizat, de această resursă! Un spectru al unei astfel de crize s-a conturat la începutul toamnei anului trecut, din cauza perturbaţiilor de pe piaţa lemnului, când s-a produs o explozie a preţului lemnului de foc. Aceasta a fost totuşi înlăturată prin măsurile urgente luate de către Romsilva.
Legat de toate aceste frământări ale societăţii privind soarta pădurilor noastre, un aspect ce niciodată nu a fost pus pe tapet în tot ce se discută aş vrea să-l semnalez în finalul acestui articol: mă nedumereşte, şi dezamăgeşte în acelaşi timp, faptul că în toate dezbaterile pe tema pădurilor din România, critice la adresa celor ce gospodăresc pădurea, e o tăcere absolută în ceea ce priveşte pe sărmanul pădurar. Nu se aminteşte despre complexitatea şi riscurile muncii lui, despre condiţiile în care acesta trebuie să îşi desfăşoare activitatea. Nu aduce nimeni la cunoştinţă faptul că în anul 2017, numărul agresiunilor asupra personalului silvic a fost în creştere cu 50% faţă de 2106, 31 de angajați ai Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva fiind agresați de către hoții de lemne sau de braconieri, în cursul acțiunilor de pază a pădurilor, 12 dintre aceștia necesitând îngrijiri medicale. În condiţiile în care hoţii de pădure s-au modernizat, dispunând de mijloace de transport rapide, telefoane mobile, staţii sau alte dotări, această activitate de pază devine din ce în ce mai dificilă pentru pădurarul gestionar al acestei vaste avuţii, în faţa agresorilor, lipsit de o legislaţie şi un statut care să-l protejeze. În acest sens există totuşi unele speranţe în noile modificări aduse statutului personalului silvic, aflat în acest moment în Parlament pentru dezbatere şi aprobare.
Nu se aduce în discuţie faptul că un pădurar are salariul net de 2000-2200 lei, sub media pe economie, în condiţiile în care gestiunea lui valorează milioane de euro, şi aceasta nu se află într-o încăpere, ci răspândită pe o mie de hectare, care trebuie păzite cu pasul lui ferm, şi… curaj asemeni.
Ceea ce nu se discută, deşi mulţi ştiu, mai puţini sunt dispuşi a recunoaşte, pădurea trebuie ocrotită, nu numai de infractori ci şi de incendii, iar când acestea se produc, pădurarii se implică direct în stingerea lor, asumându-şi riscuri asemeni unui pompier, la fel cum, în activitatea de pază a pădurii, îşi asumă riscurile unui poliţist. Pentru ameninţări, agresiune verbală sau fizică, produse în circumstanţe identice asupra pădurarului, pedeapsa nu se aplică cu asprimea şi cu limite speciale majorate precum în cazul infracţiunilor comise în cazurile de ultraj asupra unui poliţist sau altor structuri a Ministerului Internelor, şi aceasta fiindcă pădurarul nu constituie o autoritate publică definită prin lege.
Un alt aspect este faptul că prin natura şi organizarea activităţii lui, pădurarul desfăşoară o muncă care nu poate fi normată – paza bunurilor ce le gestionează este permanentă, fiind în plus şi înarmată, astfel echivalează unei structuri organizatorice semi-militarizate, însă fără un caracter retributiv şi recompensatoriu specific.
Nu în ultimul rând, potrivnică le este şi vârsta la care sunt ,,lăsaţi la vatră”, fiindcă în ultimii ani de simbrie, la şaizeci şi… de ani puterile şi sănătatea nu-i permit o suficientă şi necesară implicare în îndeplinirea complexului de activităţi.
Expunând toate aceste câteva aspecte, străduindu-mă să aduc argumente cât mai pertinente, am dorit să scot în lumină judecata greşită a celor care lovesc în demnitatea acestor slujbaşi, pe care nu-i vedem în stradă să-şi ceară salarii şi drepturi, cu toate că ar fi motivaţi pentru aceasta.
Ceea ce ar fi de concluzionat, după toate cele prezentate, este că viitorul pădurii va sta mereu în oameni, în dragostea şi respectul lor pentru pădure, însă şi într-un management raţional şi o comunicare mai activă între gestionarii pădurilor şi societatea civilă, prin toţi factorii interesaţi, având în vedere că pădurea este, aşa cum spuneam la începutul articolului, un bun al tuturor. Lipsa oricăror interese este esenţială în derularea unei comunicări transparente şi constructive în beneficiul întregii societăţi. Este necesară unirea în jurul unui interes comun: păstrarea nestematului patrimoniu naţional care este pădurea.
O astfel de strategie este mult mai utilă decât polemica, arătarea zilnică cu degetul şi o căutare veşnică a adevărului.
21 martie 2018, Ziua Internaţională a Pădurilor,
Ing. silvic Constantin VLAICU, membru UZPR
UZPR CARAS SEVERIN 