Într-unul din articolele cu caracter critic a profesorului şi dirijorului; etnomuzicologului şi compozitorului Timotei Popovici, la adresa unui preot care susţinea că Maramureşul a fost „Ţara colindelor“ româneşti[1], maestrul i-a replicat: „M-a uimit această vorba fiindcă eu ştiam că Ţara Colindelor este întreaga ţară a noastră. De la un capat la. altul pământul românesc gâlgâie de colinde, unele mai frumoase decât altele. Doar că, avem o iubire mai mare pentru cântecele din aretul nostru, chiar dacă nu ar fi aşa frumoase ca unele din alte părţi“.[2] Zestrea care ne-a lăsat-o etnomuzicologul Cornel Bogariu confirmă pe deplin ideea promovată de muzicianul bănăţean care dintr-o dedicaţie a lui Gheorghe Breazul reiese că, a fost „Ctitorul reînvierii cultului colindelor româneşti“.[3]
Am desprins din versurile colindelor şi cântecelor de stea, culese de C. Bogariu, acele elemente care vizează creaţia materială a celor mulţi, mai exact pe acelea care privesc etnografia. În activitatea noastră de „şartrocari“[4] nu ne putem lăuda cu alcătuirea unui glob de aur din firişoarele extrase din contextul poetic cercetat dar, atâtea câte sunt dorim să le evidenţiem în cele ce urmează spre folosul celor interesaţi de: alimentaţia tradiţională; arhitectura ţărănească; zămislirea coloanelor cerului (troiţele); târgurile de animale; ocupaţiile şi obiceiurile; harnaşamentul bidiviilor şi mai presus de toate portul popular al locuitorilor obştiilor săteşti din zona Orăştiei.
Darurile oferite de gazde, colindătorilor drept recompensă pentru urările făcute ţin, în bună parte, de alimentaţia tradiţională a poporului român. Iată, în textul versificat a unui colind cules de folcloristul C. Bogariu din Băiţa, cinci dintre acestea: „Colacu, – a doua zîce – / Făr-un cârnat nu ne-om duce / Sângereţi-mi vin aminte … / Şi-acum şi-o litră de vin / Şi v’o două de rachiu, – / Fie zece-toate–or trece – / Vai, da bine-ar fi!“.[5]
Cu mulţi ani în urmă, împreună cu folcloristul clujean Virgil Medan am descins in localitatea Păucineşti, din bazinul Ţarii Haţegului, mergând pe urmele etnomuzicologului de renume mondial, Béla Bartók, care în anul 1912 a cules, un mănunchi de colinde de la ţăranii de aici. Spre marea noastră uimire, prin comparaţie, producţiile muzicale de acest fel înregistrate cu mai bine de un secol în urmă şi cele depistate atunci, doar un singur vers a suferit o neînsemnată modificare, celelalte, câteva sute, au fost transmise de ceata de colindători, de la o generaţie la alta, neschimbate. Tocmai de aceea informaţiile care se află în versurile colindelor regretatului folclorist C. Bogariu trebuie luate în seamă fară nici un echivoc fiindcă memoria colectivă se alterează în toate genurile şi speciile folclorului muzical şi literar după 250 de ani, nu şi în cele purtate peste vreme de grupuri de actanţi aşa cum, de pildă, sunt cântecele de Crăciun.
Ţinând scama de toate acestea, colindul care urmează trebuie plasat pe axa timpului în care cetăţile dacilor din Munţii Orăştiei erau spaţii puternic umanizate: „– Deschideţi-mi poarta – / Poarta prin cetate! Dăi, Domnului, Doamne – / – Ba, eu n-oi deschide / Poarta prin cetate / Până tu-i ’şî-i mer(g)e / Vârfu muntelui (…) până n-o să duci: „peana“ de păun ori de cocoş de munte; „colţ“ de mistreţ şi un „corn“ de bour.[6] O variantă la fel de interesantă am descoperit în comuna Marga din jud. Caraş-Severin. Dar, aceasta nu este un colind ci, un joc de copii: „– Bună dzâua p(r)i(n) cetate! / – Pă gelături frace! / – Fi-o voaie să trec pişi? / – Fi-e dacă dai: / Un cuptori gie pită / Ş’-o vacă belită / Şî slujnica ginăpoi“.[7] Aşadar, în vechile cetăţi („La ’ceastă curte mare“[8] nu se putea intra fără plocon (şpagă?).
De la sărăcia informaţiilor referitoare la alimentaţia şi arhitectura populară tradiţională vom trece la un element de cultură sacră: Troiţa. Ce le-a fost dat să vadă vânătorilor coborâţi din munţi „jos la ţară“? „Doi meseni şi doi săteni / Făcând cruce, din măr dulce“.[9] Victor Aga în „Simbolistica biblică şi creştină“ arată că: „În colinde, mărul Domnului închipuie crucea“, cu toate că, pe de altă parte el simbolizează: păcatul, ispita, căderea Evei.[10]
Zona etno-folclorică la care ne referim a fost, este şi credem, va fi un habitat în care creşterea animalelor reprezintă una din ocupaţiile de bază a oamenilor. Dovadă este numărul mare de ovine şi cornute care prisosesc ţăranilor. De aceea, glăsuiesc versurile mai multor colinde, până şi „Birăul“[11] mergea la târg cu „turma de noatini“ să o vândă unui „logofăt“[12] din alt sat. Aşadar, păstoritul nu este neglijat aici ci, dimpotrivă. O „dalbă fecioriţă“ din satul Bucureşci, demult, nu dorea să-i fie şoţ fiul de împărat ci, un păcurari: „ … că mi-e mi-i drag / La stână şezând / Oile mulgând“.[13] În schimb, Sora Soarelui, curtată de „Un baci de păcurari“ refuză mariajul cu acesta, căci îi este „urât“: „Sara, dimineaţa / Oi dalbe mulgân / Laptele-nchegân / Brânza brânzuin …“.[14] În localitatea Totia, folcloristul a descoperit o prea frumoasă variantă a baladei-colind „Mioriţa“[15] iar la Răpolţel eroul principal al unui cântec de stea era chiar Sfântul Petru care păzea turma şezând „ … în bâtă rezemat / Cu un fluier ferecat“.[16]
Zona Orăştiei cu o bogată cinegetică de invidiat i-a determinat pe oameni să practice vânătoarea ca ocupaţie auxiliară. Vânătorii orăştieni trăiau într-o lume fantastică. De ce fantastică? Fiindcă ei nu se luptau cu lupii şi urşii, nici cu zimbrii ci, cu leii. Motivul vânătorii leului este un leitmotiv al nenumăratelor colinde profane culese de C. Bogariu. Ei coborau din munte, în sat un: „Leu legat, nevătămat / Nici în puşcă nu-i puşcat / Nici în sabie nu-i tăiat / Numa-n lupte ce-i luptat“.[17]
Părăsim acum acest tip de literatură populară în versuri de tipul S.F. şi ne îndreptăm atenţia asupra altor ocupaţii anexe, de astă dată a leliţelor de la Orăştie. Iată ce spun versurile unui colind cules din Balşa despre preocupările privitoare la industria casnică: „Nu te d’a-ntrista / Dalbă fecioriţă! / Că noi ţi-am venit / La curţile tale / Şi noi ţi-am adus / Şi noi nu ţi-am spus: / Furcă văruită / Fus mândru-npistrit / Şi-un pistru[18] de-argint“.[19]
Agricultura, ocupaţia de bază a locuitorilor apare reprezentată o singură dată în următoarele versuri satirice: „Ce te ţi mândro fudulă / Că, eu ştiu ce ai la sură / Ai o sapă şi-o lopată / Sărăcie spânzurată“.[20]
Colindele adunate de prof. Bogariu sunt bântuite de „stave mari“ (herghelii de cai). Murgul îi este voinicului tovarăş şi mai ales prieten la bine şi la rău. Caii orăştienilor erau nărăvaşi greu de îmblânzit. Şi, totuşi în colindul „Strigă Leana din cetate“: „ – Cine-n lume s-o dafla / Pe murguţu’ să-l înveţe / Fără frâu, fără căpăstru …?“[21] Abia după a treia strigare un „tânăr voinicel“ a reuşit să-i câştige simpatia calului prin curajul său, evident şi mâna Ilenei. În alt colind, junele a scos din grajd un murg bun de înşăuat „şi-nfrânat cu nouă frâie“ cu care să meargă să răpună Leul, întruchiparea răului.[22] Animalul a fost pus pe şeaua calului şi adus „Jos la ţară-n târgul mare / Pe uliţa grecilor …“.[23] Tema junelui holtei atât de frecventă în colindele româneşti am întâlnit-o în una din colecţiile prof. Bogariu. La întrebarea fetei: dacă n-are cumva veşminte pregătite pentru nuntă; ori nu are calul potcovit, sau, poate „Că de-acasă nu îl lasă“?! Intuindu-i frământarea şi mama sa îl întreba: „Ori ai gând de călărit / Ori ai gând de cătănit / Ori gând de căsătorit?“[24] Într-o variantă din Marga, jud. Caraş-Severin, altă mamă astfel şi-a luat la întrebări odrasla: „Gigioane, Gigioane / Fiu’ maichii, fiu / Şie gând mi ţ-ai pusî: / Gând gie-nsurământ / Orie gând gie cătănit?“[25] În fine „La fântâna din făget“, unde trei juni au venit s-o petreacă pe „Daliana, fata dalbă“, cu trei cai „împoivanaţi“, nu oricum ci, în „Poivan verde de mătasă / împletit în cinci şi-n şasă“[26], am reuşit să adunăm câteva noţiuni legate de harnaşamentul cailor din vremuri de demult: căpăstru, frâu, poivan, potcoavă, şea etc.
Pe lângă tradiţia milenară a colindatului am depistat în materialul cercetat doar două trimiteri la unul dintre obiceiurile vieţii de familie şi anume la muntă. Dacă în alte părţi fetele primesc zestre ca în următorul exemplu: „Dară fetei de la noi / îi tată-su doi boi / Şi-o tânjală aurită / Şi tot nu se mai mărită“, în aşezările din jurul Orăştiei: „Juni cer plug cu patru boi / Şi plugarii amândoi / Şi cer ciurd’ mare de vaci / Şi ciurdarii de la vaci / Şi cer turma-i mare de oi / Şi ciobanii amândoi …“.[27]
Cele mai multe informaţii ni le-au oferit versurile colindelor din această zonă, privitoare la portul popular tradiţional. Fata de aici nu se sulemeneşte, nu se fardează căci, zice ea: „M-o băiat măicuţa mea / Su-n[28] dălbuţ de răsărit / De faţa mi-o rumenit“[29] sau în altă variantă: „– Spune fiic-adevărat / Unie mă-ta te-o băiat? (…) – La luncile Soarelui / Roşu Soare-o răsărit / Drept în faţă m-o lovit / De faţa mi-o rumenit“.[30] Tot Soarele i-a îngălbenit „cosiţa“ (chica) spun cele două variante amintite. Din găteala capului femeilor nu lipsesc: cerceii[31], Cununa[32], „peana lată, fluturată“[33] şi „salba-i dalbă din bani vechi“.[34] Din inventarul vestimentaţiei tradiţionale al femeii nu lipsesc „baiera“ (brâul)[35] şi inelul.[36]
Dintr-un text de origine cultă se află câte ceva despre portul popular al anilor micuţi: „Eu sunt cel mai mic în şcoală / Cu cămeaşa scurtă-n poală / Cu-n păr mare retezat …“.[37]
Portretul ideal de frumuseţe al fetelor din următoarele versuri de colind în care transferul din antropomorf spre lumea vegetală aminteşte de unele picturi ale lui Sabin Bălaşa. La fântâna grecilor pândeşte junele neînsurat şi, ce vede? Cum vin fetele: „Vine una, vine două / Vine fata cea mai mare / Cea mai mare şi frumoasă / Cu cosiţa-şi cea mai groasă / D’in cosiţa, rourită / Jos pe braţă, iarba creaţă / la ochişori, doi bujori / Sus la păr, îi calapar[38] / La sprâncene, două pene / Jos la cionc[39] ’i busuioc“.[40]
Despre costumul popular al bărbaţilor avem o informaţie destul de confuză în următoarele versuri: „N-am venit ca să prânzim[41] / C-am venit să vă-ntrebăm: / Ce stă-n culme necroit / Necroit-nesăbăit?[42] / – Săbăi mari l-au săbăit / Săbăi mici l-or împistrit“.[43] Mai preţios este însă textul cules odată cu melodia din Certeju de Sus intitulat „Coborât-a, coborât“. Povestea, pe scurt sună aşa: păcurarii se hotărăsc să vândă turma: „Oi bătrâne – grecilor / Mioarele – sârbilor / Şi berbecii – turcilor“. Oaia cea bătrână îi roagă să nu le ducă la târg că îi va răsplăti: „La Ispasu-n drub[44] de caş / La Sânt Petru-un noatin negru / La Rusale-o lână mare“. Apoi apar în text informaţiile „preţioase“ care ne interesează: „La Crăciun-un cojoc bun / Şi-n mijlocul cojocului / Scrisă-i para focului / Mai în sus, pe mânecele / Scrisă-i luna şi trei stele / Mai în jos spre umerei / Scris-îs doi luceferei“.[45] Toate aceste simboluri ornamentale astrale sunt destul de frecvente în cultura românească spirituală şi materială, cu conţinut sacru şi porofan.
Scopul modestului nostru studiu a fost acela de a atrage atenţia asupra unui rezervor de date pe lângă care cercetătorul-etnograf nu trebuie să treacă indiferent căci informaţiile de mai sus vin să completeze cunoştinţele obţinute prin consultarea: unor imagini (fotografii); completarea unor chestionare; prin observaţiile directe asupra faptelor etc. Aşadar poezia populară recitată sau cântată rămâne un izvor preţios de documentare în materie de etnografie şi artă populară.
Marga, aug. 2015.
Prof. univ. dr. Dumitru Jompan/UZPR
Bibliografie
Corneliu Bogariu, Fete mari făclii s-aprindă, Deva, Editura Corvinul, 2006.
Corneliu Bogariu, Cu peana …, cu colţu …, cu cornu …, Deva, Editura Corvinul, 2006.
Corneliu Bogariu, Berbec cu coarne întoarse, Deva, Editura Corvinul, 2010.
[1] Gheorghe Secaş, pr., Ţara colindelor? (dintr-un calendar apărut la Sibiu în anul 1945).
[2] Timotei Popovici, În Ţara colindelor. În: Gazeta Sibiului (Sibiu), XII (1945), 52, 1.
[3] Exemplarul: Gheorghe Breazul, Colinde, dedicaţia de mai sus se află în Colecţia Aurelia + Dumitru Jompan – Marga.
[4] Căutătorii metalului nobil în nisipul aurifer din albia râului.
[5] vol. V, p. 175 (Băiţa).
[6] vol. V, p. 89-90 (Băiţa).
[7] mss. (Colecţia Aurelia + Dumitru Jompan – Marga).
[8] v. nota 6.
[9] vol. V, p. 81 (Certeju de Jos).
[10] Vr. Ag. pr., Simbolistica biblică şi creştină. Dicţionar enciclopedic …, Timişoara, Institutul de Arte Grafice „Atheneu“, 1935.
[11] „Birăul“ – primarul.
[12] „Logofătul“ – individ cu funcţie publică.
[13] vol. V, p. 63 (Bucureşci).
[14] vol. III, p. 31 (Băcia).
[15] Idem, p. 149 (Totia).
[16] Idem, p. 135 (Răpolţel).
[17] vol. IV, p. 52-53 (Geoagiu Băi).
[18] „Pistru“ – „prâşnel“ (fusaiolă), nu pentru răsucit aţa ci, pentru torsul: cânepii, lânei, inului şi bumbacului.
[19] vol. V, p. 71 (Balşa).
[20] Idem, p. 183 (ibidem).
[21] vol. III, p. 116-117 (Orăştioara de Sus).
[22] vol. IV, p. 52-53 (Geoagiu Băi).
[23] vol. V, p. 48 (Romos).
[24] Idem, (ib.).
[25] Dumitru Jompan, Folclor din Marga, Reşiţa, 1979, p. 115-116 (Motivul sălăslueşte, de astă dată, într-o baladă).
[26] vol. III, p. 87 (Pietros).
[27] Idem, p. 97 (Totia).
[28] „Sul“ – sub.
[29] vol. III, p. 91 (Răpolţel).
[30] vol. IV, p. 65 (Geoagiu Băi).
[31] vol. V, p. 25 (Certeju de Sus).
[32] vol. III, p. 85 (Fizeşi).
[33] Idem, p. 13 (Răpolţel).
[34] vol. V, p. 25 (Certeju de Sus).
[35] Idem, (ib.). Se mai numeşte „baier cu galbeni“ (vol. III, p. 43 (Bacia).
[36] vol. III, p. 79 (Răpolţel).
[37] vol. IV, p. 178-179 (Geoagiu Băi).
[38] „Calapar“ – calomfir.
[39] „Cionc“ – Conci (Nu putem fi de acord cu explicaţia dată de Bogariu acestui cuvânt dialectal fiindcă cioncul ca şi ceapsa sunt aşezate sus pe cap şi nu jos. Aşadar trebuie căutat adevăratul sens al termenului respectiv. Mai firesc ar fi „Sus la cionc, i-un busuioc“.
[40] vol. V, p. 75 (Balşa).
[41] Astfel răspund colindătorii la invitaţia marilor.
[42] „Nesăbăit“ – neînşeilat, neterminat de încheiat.
[43] „Împistrit“ – decorat, ormamentat.
[44] „Drub“ – drob, bulz.
[45] vol. V, p. 97 (Certeju se Sus).
UZPR CARAS SEVERIN 