De-a lungul activității mele culturale am avut ocazia, în câteva rânduri, să mă intersectez cu importanți scriitori și remarcabile personalități ale literaturii și culturii române, între care și scriitorul Toma George Maiorescu. Stilat și fermecător, evident că m-a cucerit de la prima vedere.
Despre Toma George Maiorescu știam și eu ceea ce știe sau, cel puțin, poate afla orice om care citește, care a trecut măcar printr-o bibliotecă: Toma George Maiorescu este un veritabil scriitor și o imensă personalitate a culturii române contemporane.
S-a născut la Reșița (în 8 decembrie 1928), într-o veche familie de intelectuali, este scriitor, eseist, profesor, poet. Este licențiat în litere și filosofie, a studiat la Universitatea din Cluj și la Universitatea din București, i-a avut profesori pe Lucian Blaga, pe filozoful D.D. Roșca, pe criticul G. Călinescu și pe esteticianul T. Vianu. A studiat la Institutul de literatură ”Maxim Gorky” din Moscova, apoi, după 1990, la Universitatea din Cleveland (Ohio).
A fost reporter și marinar, agricultor și profesor, poet, prozator și pedagog, militant pentru ecumenismul monoteist, director de reviste, globe-trotter, colecționar și restaurator de icoane vechi, realizator de reportaje și filme TV, președinte de partid (Mișcarea Ecologistă din România) și șomer (1982 – 1990).
După 1990 îl găsim consilier în Consiliul Național aș Audiovizualului și membru în Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor din România.
Volumele sale ( peste 40 la număr) sunt traduse în numeroase țări ale lumii, mai ales cele de reportaje, jurnale de bord, poeme și note de călătorie. Centrul Biografic Internațional de la Cambridge și Institutul Biografic American au inclus biografia lui Toma George Maiorescu în importante cărți de referință, între care: Five Thousand Personalities of the World, International Who’s Who of Intelectuals, The International Directors of Distinguished Leaderships, Man of Achievement și altele.
Deținător al unor importante distincții și multe, extrem de multe recunoașteri naționale și internaționale: Comandor al Braziliei (2002), Cetățean de onoare al Reșiței (2003), Ordinul Național ”Serviciul credincios” în grad de cavaler (2003), Doctor Honoris Causa (2004) la Universitatea Ecologică din București, Membru titular al Academiei Internaționale de Turism atribuit de AIT din Principatul Monaco ( 1981), Membru activ al Academiei de Științe New York (1987), ”Omul anului 1990”, titlu decernat de Institutul Biografic American, Ordinul Ziariștilor clasa I (1999), premii pentru literaturo și poezie, titlul de ”Societaire Academique” al Societății Poeților și Artiștilor Franței (2004), Diplomă de onoare ”pentru contribuția adusă la dezvoltarea relațiilor cu românii de pretutindeni” (2003 ), etc.
Toma George Maiorescu, ”un nonconformist, dar un nonconformist bine temperat” (Șerban Cionoff), ” un neîmpăcat adversar al egalității cu sine însuși, al repetiției și, prin urmare, al plictiselii” (Ion Biberi), ”un avangardist, în sensul chiar al avangardei istorice” (Laurențiu Ulici), ”fantasmagoric și realist, scienticist și romantic, citadin și agrest, revoltat și îngăduitor, visător și casant, dramatic și ironic, liric și dur, laconic și dezlănțuit, ludic și îngândurat, trece prin ultimile decenii ale literaturii noastre contradictoriu, fermecător și încăpățânat, plin de umor și din ce în ce mai plin de tristețe, inconfundabil și necesar, autor al unor cărți care întreabă și se întreabă așteptând cu emoție și încordare răspunsul.”(Ana Blandiana)[1], acest fabulos și cosmopolit Toma George Maiorescu, autor a peste 40 de volume de poeme, proză și publicistică, trăiește la București și la Los Angeles și este nelipsit de la tradiționalele Colocvii ale revistei ”Reflex” organizate cu atâta măiestrie de poetul Octavian Doclin.
În cadrul acestor colocvii am avut șansa și onoarea să-l cunosc mai îndeaproape și pe scriitorul Toma George Maiorescu, căruia i-am sesizat, încă din edițiile trecute, o anume frământare și nemulțumire vis-a-vis de discuțiile purtate pe marginea personalității lui Tata Oancea și, într-un fel sau altul, maestrul mă suspecta, atât pe mine, cât și pe alții, de o anumită ignoranță privind unele aspecte din zbuciumata viață a vasioveanului nostru.
Și, pentru că nu voiam să persist în această ignoranță, cu atât mai mult să-l supăr pe maestru, i-am solicitat un dialog în care să-mi povestească relația domniei sale cu acest ”Don Quijote al Banatului”, iar relatarea a curs firesc, adică presărată de emoție, cu un glas gâtuit pe alocuri de această emoție ne reținută, cu acei minunați ochi albaștri umeziți și cu inevitabile pauze.
”Relația mea cu Tata Oancea a început când nu știam încă cine este Tata Oancea, dar în amintirea mea de copil a rămas o scenă tulburătoare.
Din când în când, în curtea noastră ( n.r. la Reșița), mai exact pe treptele care duceau în grădină, grădina era sus pe deal, ședea un om, un bătrân fără să fie bătrân, dar avea plete care-i cădeau pe umăr, avea o barbă ascuțită și lângă el era un fel de schelă de lemn, pe care o purtau și geamgiii, supraetajată, pe care erau depuse cărți și reviste, și diferite afișe, și diferite indicații în cuvinte pictate în culori violente. Omul acesta stătea în curte atunci când bunicul meu nu era acasă și-l aștepta. Bunicul meu a fost pictor și profesor de desen și îl învăța pe omul care-l aștepta să deseneze iconostase. Ca să aibă o pâine. Aceasta era pâinea pe care i-a asigurat-o bunicul meu lui Tata Oancea. Acela care, în conștiința mea, avea să devină Tata Oancea.
Mai târziu am plecat de la Reșița la școli și veneam în fiecare vacanță și a dispărut din orizontul meu. Bunicul a murit între timp, dar, într-o zi, cineva din Bocșa mi-a spus un lucru cutremurător: că l-a văzut pe Tata Oancea slab, gârbov, murea de foame.
Prima mea reacție a fost ”Cum? Tata Oancea mai trăiește?” Eu credeam că a murit, că nu mai este, asta pentru că nu am mai auzit de el. Și am plecat imediat la Bocșa. Acolo am întrebat oamenii unde stă, unii nici nu știau cine este, alții m-au îndreptat spre un loc unde sunt șase plopi înalți sădiți de Tata Oancea la fiecare naștere a unui copil. Și l-am găsit; pe el și pe doamna lui într-o mizerie cumplită, absolut cumplită. Și când i-am spus cine sunt… a căzut în genunchi, pentru că cei din familia mea i-au dat pâinea cea de toate zilele. El din asta trăia (n.r. tâmplărie), nu din faptul că își scria cărțile: ”Primăvara”, ”Vara”, ”Toamna” și ”Iarna”, și publica revista ”Vasiova”, în care majoritatea textelor erau scrise de el, fie poezie, fie memorialistică, fie articole despre starea Bocșei și a Banatului.
M-a condus prin ”imperiul” lui, care era o cămăruță și în curte un fel de magazie în care erau toate, cred că toate cărțile de valoare care au apărut de-a lungul secolelor în Banat. Era o bibliotecă absolut fantastică! Erau acolo și un pult cu litere de plumb, dar și litere de lemn, unde-și tipărea ”Vasiova”. El singur își culegea frazele și făcea textele, el singur se ducea cu schela aceea supraetajată pe spate cu cărți și reviste prin iarmaroace, era prezent la toate târgurile și striga: ”A venit Tata Oancea să vă aducă lumină!” Asta era viața lui. Lângă ușa de la intrare era un fel de statuie, cam de 1,5 m. construită din biletele de tren pe care le-a folosit toată viața și era foarte mândru, pentru că acestea arătau drumurile pe care le-a făcut.
Eu i-am adus, pentru că cineva mi-a spus pe drum: ”Boierule, dar de ce te duci la el?” ”Pentru că îl iubesc și-mi pare rău de soarta pe care o are”. ”Dacă te duci și-ți pare rău, du-i și două pâini.”, deci, m-am dus cu aceste două pâini la el. Și atunci am început să vorbim și, despre ce puteam vorbi decât despre faptul că nu avea niciun fel de venit. Copiii erau care pe unde, iar ei, pur și simplu, mureau de foame.
Și atunci m-am gândit că trebuie să-i facem o pensie. Dar el n-a lucrat nicăieri. Era o chestie foarte, foarte grea. Foarte grea. Dar eram prieten bun cu, tot un bănățean, Iancu, acesta era directorul fondului literar și pensiile Uniunii treceau pe la el, dar nu avea putere de decizie, dar el era un om care mă putea ajuta. Atunci am început să strâng documentele necesare. Era foarte greu, deoarece chiar și certificatul de naștere era foarte greu de găsit. M-am dus la București la Traian Iancu, i-am povestit, a rămas impresionat (el era din Făget), împreună am început să bâjbăim, până la urmă am reușit să-i scoatem o pensie lunară.
Era atât de fericit, încât nici nu mai putea vorbi de fericire. Îi curgeau lacrimile și nu mai putea vorbi.
După aceea, am mai făcut încă un pas pentru reabilitarea lui morală. Am venit cu un grup de scriitori la Reșița și l-am invitat și pe el. Am trimis mașină să-l aducă la Reșița și l-am pus în prezidiu. Și a fost prima oară când era văzut și aplaudat de oameni. În locul iarmaroacelor a apărut sala aceasta imensă de la Casa de cultură și el în prezidiu împreună cu mari scriitori. Îmi amintesc că în grupul acela era Marcel Breslașu, încă vreo doi, eram patru și cu el, cinci, care trona în mijloc, cu pletele curgându-i pe umeri și cu ochii plini de lacrimi. Și a citit acolo trei poezii și, când a terminat, sala l-a aplaudat, s-a uitat la mine și a întrebat dacă mai poate citi și a mai citit o poezie.
După aceea, având pensie, fiind recunoscut ca poet, viața lui a devenit mai senină, avea o viață normală, avea asigurată pâinea, oamenii îl respectau…
Ceea ce m-a mirat era faptul că, deși se știau lucrurile acestea (n.r. s-a umblat peste tot și s-au solicitat și s-au dat documente pentru întocmirea acelui dosar de pensie), au început să apară cărți despre el, dar momentul acesta care l-a readus la viață, a fost ignorat, nu apărea, nu povestea nimeni.”
După aceste mărturisiri emoționante, Toma George Maiorescu ne pune la dispoziție copia unei scrisori primite de la Tata Oancea, dovada, dacă mai era nevoie, a afecțiunii acestuia față de omul care i-a dat pâine și viață în poezie.
Trebuie să menționez faptul că Toma George Maiorescu este un împătimit bibliofil, dar, în același timp, este și extrem de generos. Probabil sunt caracteristici de familie, deoarece tatăl său, Ștefan, funcționar la bancă, cu studii superioare economice, va deschide la Reșița, după criza din 1933, din bibliotecile reunite ale familiei, prima bibliotecă publică de împrumut din oraș, primul oficiu de difuzare a presei, organizare de turnee și spectacole în Caraș-Severin. Toma George Maiorescu va dona, la rândul său, manuscrise, cărți și documente importante Bibliotecii Județene ”Paul Iorgovici”, iar această scrisoare a lui Tata Oancea se află, în original, în fondurile de documente ale acestei instituții.
Iată, cum Tata Oancea aducea ”lumină” prin târgurile bănățene, Toma George Maiorescu a ”făcut lumină” cu privire la unele aspecte mai puțin cunoscute și mai sensibile din viața lui Tata Oancea.
Ca întotdeauna, după discuții, povești, cu astfel de oameni de talia lui Toma George Maiorescu, mă simt mult mai bogată, mă simt privilegiată și extrem de fericită. Și, privindu-l pe acest om frumos, privindu-i ochii de un albastru ireal, prinvidu-i pletele argintii care-i curg pe umeri, în închipuirea mea parcă îl văd pe Tata Oancea…
[1] Toma George Maiorescu. Sinucigaș plonjez într-un real imposibil. București: Palimpsest, 2015, p. 143 – 175.
UZPR CARAS SEVERIN 