Anul aniversar 2018, când Ingmar Bergman ar fi sărbătorit 100 de ani, a fost remarcabil. Artistica lui Ingmar Bergman a fost sărbătorită în aproape o sută de țări de pe toate continentele. Mii de proiecții de film, spectacole teatrale, spectacole de dans, lansări de carte, expoziții, conferințe, discuții și multe altele au avut loc într-o măsură și cu un entuziasm care a depășit toate așteptările. Cu acest prilej, marii regizori au realizat producții inspirate din piesele sau din scenariile sale.
Născut la Uppsala, Suedia, la 14 iulie 1918, fiul unui pastor luteran, Bergman a dovedit de mic o fantezie uluitoare și o pasiune reală pentru teatru. A știut dintotdeauna că vrea să fie regizor.[3]
Deși timid, a fost un elev remarcabil, care scria deosebit de frumos și care era fascinat de aparatul foto și camera de proiecție. Faptul că putea urmări imagini în mișcare cu ajutorul proiectorului îl intriga în aceeași măsură în care îl încânta.
A început cu teatrul de păpuși la el acasă unde își construia singur atât decorurile, cât și păpușile. Era ajutat de Margareta, sora lui, care-i împărtășea pasiunea, și de alți doi prieteni buni, împreună făcând o echipă de teatru de păpuși, prezentând spectacole în fața unui public restrâns: unchi, mătuși, rude.
În 1937 a terminat liceul și este perioada în care Bergman va regiza spectacole de teatru în parcuri, școli, spații neconvenționale. Tot acum îl întâlnește pe Erland Josephson, cel care-i va fi prieten și colaborator toată viața.
La Stockholm este implicat în teatrul de amatori și începe să facă „teatru experimental” ca „poartă către teatrul adevărat”. Regizează clasici precum Ibsen, Strindberg și Cehov, dar și Shakespeare. Tot acum este perioada în care își dă seama că nu este bun ca actor, așa că se dedicaă scrisului, pe lângă producțiile teatrale. Scrie în special bucăți de proză pe care, mai târziu, le va transforma în scenarii de film sau piese de teatru.
În 1943 Bergman se angajează ca scenarist și asistent de regie la Svensk Filmindustri și se căsătorește cu dansatoarea și coregrafa Else Fisher, născându-se și primul copil – Lena.
Primul film la care a lucrat în calitate de scenarist și asistent de regie a fost „Frământări” (1944) în regia lui Alf Sjoberg. Imediat după terminarea filmărilor, presa suedeză afișa pe prima pagină că Teatrul Municipal din Helsingborg are cel mai tânăr director de teatru din Europa. Prin calitățile sale organizatorice și prin spectacolele realizate în Stockholm, Ingmar Bergman câștigase încrederea mai ales a criticilor, devenind director al Teatrului din Helsingborg.
Debutul mult așteptat ca regizor de film se petrece în 1945 cu filmul „Criza”. Este perioada în care „învață” să fie regizor, învață despre limbajul folosit pe platoul de filmare, despre relația cu echipa. În același an se căsătorește (pentru a doua oară) cu coregrafa Ellen Lundström, cu care va avea patru copii – Jon, Anna, Mats și Eva, născuți în perioada de cinci ani cât va dura căsnicia.
Pentru că filmul „Criza” nu are succesul scontat, va renunța la colaborarea cu platourile Filmstaden și va începe un nou proiect împreună cu producătorul Lorens Marnestedt, un proiect prin care va lucra liber, doar că toate costurile de producție le va reduce la jumătate. Astfel a ieșit primul film al lui Bergman pentru care a semnat atât regia, cât și scenariul: „Închisoare” (1949). Anul 1949 se dovedește a fi unul cu evenimente. În cinematografele din Suedia este prezentat un alt film regizat de Bergman, cu un scenariu de Herbert Grevenius : „Sete”, dar este și anul în care își părăsește soția și copiii pentru jurnalista și traducătoarea Gun Hagberg, urmând o perioadă grea pentru Ingmar Bergman din multe puncte de vedere.
Anul 1951 a fost un an greu pentru filmul suedez, deoarece producătorii de film au protestat împotriva taxelor uriașe percepute pe distracție. Este perioada în care Bergman realizează clipuri publicitare pentru a câștiga bani și a-și întreține cele trei familii.
Este angajat director artistic la Teatrul Municipal din Malmö. Și urmează o perioadă foarte productivă. Putea să regizeze 5-6 spectacole de teatru și două filme de lung metraj într-un singur an. De asemenea, regizează teatru radiofonic și debutează ca regizor la Teatrul Regal Dramatic din Stockholm.
A fost un maestru în a zugrăvi întunericul sufletului uman, dar avea și umor și s-a priceput și la comedie. Credea că fără simțul umorului nu putem înțelege esența umană. Primul film care a făcut publicul să râdă a fost „Așteptarea femeilor” (1952). În același an face și celebrul film „Vara cu Monica”, scenariu fiind după romanul omonim al lui Per Anders Fogelström.
Tema căsniciei este reluată în 1953 în „O lecție de iubire”, tot o comedie. De asemenea, orașul și arhipelagul Stockholm sunt peisaje din care Bergman s-a inspirat și apar frecvent în filmele sale: „Seara bufonilor” (1953), „Vis de femeie” (1954), apoi comedia „Surâsul unei nopți de vară” (1955).
Recunoașterea internațională a venit în 1956 când filmul „Surâsul unei nopți de vară” a luat premiul special al juriului la Festivalul de la Cannes, pentru „umorul său poetic”. Este succesul internațional care i-a deschis uși.
Pornind de la frica lui de moarte, de la frământările legate de existența sau inexistența lui Dumnezeu, de la suferința pe care o simte în jurul lui, Ingmar Bergman a creat capodopera „A șaptea pecete”.
În 1957 debutează ca regizor de teatru pentru televiziune cu spectacolul „Vine domnul Sleeman” și, încurajat de succesele obținute, continuă în același ritm. În 1958 Televiziunea Suedeză transmite în direct spectacolul de teatru „Venețiana”. Tot în 1958 are loc premiera filmului „Voi fi mamă”, peliculă cu mare impact în rândul publicului, care va fi premiată la Festivalul de la Cannes cu trei distincții: cea mai bună regie, cel mai bun scenariu, cea mai bună interpretare feminină.
După Malmö, Bergman se mută la Stockholm și se căsătorește, pentru a patra oară, cu pianista estoniană Kabi Laretel, în timp ce amanta sa Ingrid von Rosen o naște pe fiica lor, Maria.
Urmează o perioadă deosebit de prosperă pentru Bergman și de intensă creativitate, lucrează și creează în același ritm alert spectacole și filme de calitate.
În 1961 debutează ca regizor de operă cu piesa „Cariera unui libertin” pe muzica lui Igor Stravinski, la opera din Stockholm.
Din 1962 este directorul Teatrului Regal Dramatic din Stockholm timp de trei ani, dar regizor rămâne până în 2002, când montează ultimul său spectacol de teatru „Strigoii”.
Cât timp a fost director a fondat un consiliu de actori care decideau repertoriul, a mărit salariile tuturor angajaților și a inaugurat turnee prin toată țara pentru a promova spectacolele de teatru. Lucrează până la epuizare. Se îmbolnăvește și lucrează și din spital. Este momentul în care Fundația Erasmus a hotărât să decerneze acest premiu – premiul Erasmus- pe anul 1965 lui Charlie Chaplin și Ingmar Bergman. Nu se poate deplasa la Amsterdam pentru a-și ridica premiul, dar scrie un discurs de mulțumire – un eseu – care ulterior va primi titlul „Pielea de șarpe” și va fi publicat în SUA ca prefață la scenariul filmului „Persona”.
Ca regizor al Teatrului Regal Dramatic din Stockholm introduce în 1969 conceptul de „repetiții cu publicul”, pentru care nu se percepe bilet, toți cei care doresc să participe trebuie doar să-și noteze numele în Caietul de oaspeți al teatrului. Un proiect extraordinar, însă nu lipsit de incidente.
Ingmar Bergman a fost curtat de-a lungul timpului de multe companii americane de film și multe dintre proiectele sale rămân în aer. Nu a fost niciodată atras de recunoașterea internațională, fiind un tip rezervat și modest. Asemăna faima internațională cu o epidemie de gripă care trece prin toate țările, face ravagii, apoi dispare.
Chiar dacă n-a avut întotdeauna succes, Bergman a încercat de-a lungul carierei sale diferite tonalități și abordări, aducând o contribuție inegalabilă la evoluția teatrului și a cinematografiei în lume. Pasionat în special de teatru, spectacolele sale anticipau, aproape întotdeauna, filmele pe care avea să le creeze.
Retras pe Insula Färö, a realizat un film documentar dedicat locuitorilor acestei insule -„Färödocument”. În 1971 se căsătorește pentru a cincea oară cu Ingrid von Rosen.
Când a fost difuzat pentru prima dată la Televiziunea Suedeză filmul „Scene din căsătorie” (1973) a avut o audiență record – peste patru milioane de telespectatori. Într-un interviu, Bergman recunoaște că a scris scenariul foarte repede, că i-au servit ca modele pentru personaje câțiva prieteni, așadar prezenta teme și situații foarte personale. Marea uimire a fost că foarte mulți oameni s-au regăsit în situațiile expuse. De aici și extraordinarul succes!
În 1976 are probleme cu legea, este arestat pentru evaziune fiscală. După ce s-a dovedit că acuzațiile erau nefondate, Bergman s-a retras în SUA, dar nu poate sta mult timp departe de insula Färö.
În 1979 s-a mutat la Munchen unde era deja o legendă. Exilul în Germania l-a început cu montarea piesei „Un joc al visului” de Strindberg. Urmează „Oul de șarpe”, primul film horror al lui Bergman și bine primit în Suedia. La următorul film produs în Germania a colaborat cu actrița Ingrid Bergman.
Ingmar Bergman mărturisea într-o conferință de presă că fiecare film al lui este ultimul și că acest principiu îi conferă siguranță artistică, una mai presus de cea materială.
La începutul anilor 80 plănuiește să se retragă din lumea cinematografiei cu un ultim mare film autobiografic. Este cea mai lungă și cea mai costisitoare peliculă a lui Bergman.
Convingerea lui Bergman era că există trei elemente fundamentale care construiesc un spectacol de teatru: textul, actorii și publicul, regizorul fiind doar un soi de intermediar. Deasupra acestor elemente, planează ritmul, care se află în spațiu și timp sau dincolo de spațiu și timp. În compoziția vizuală a oricărui spectacol, punctul de plecare este acela în care actorul este favorizat de iluminatul frontal. Acela este „punctul magic”. De acolo pornește ritmul care pune în mișcare triunghiul text-actori-public. Această estetică teatrală a lui Bergman este exprimată în filmul „După repetiție”, considerat testamentul teatral al marelui regizor.[4]
În 1984 s-a întors acasă, la Stockholm, unde a fost foarte bine primit, emoționat până la lacrimi.
Urmează perioada în care scrie scenariul la o trilogie dedicată părinților săi. Apoi realizează un alt film de televiziune emblematic „În prezența unui clovn”, iar ultimele două scenarii de film pe care le scrie sunt pentru filmul „Trolosa” (2000) în regia lui Liv Ullman. Ultima regie o face pentru filmul „Sarabanda” (2003), o continuare a filmului „Scene dintr-o căsnicie”.
Ultimii ani din viață și-i petrece la reședința sa de pe insula Färö. Timpul liber și l-a dedicat cititului, dar și propriului cinematograf. Citea, scria și viziona filme. A murit în dimineața zilei de 30 iulie 2007 înconjurat de familie și este înmormântat în curtea bisericii de pe insulă.
Pentru întreaga sa operă, Ingmar Bergman a fost distins cu un premiu special al Festivalului de la Veneția în 1983, cu Premiul European de Film Felix în 1988, cu o mențiune specială decernată cu ocazia celei de-a 50-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Cannes, cu Titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Stockholm și cu Legiunea de Onoare a Franței.
S-au împlinit 100 de ani de la nașterea remarcabilului Bergman, iar personalitatea sa și filmele sale au fost repuse la loc de cinste în toată lumea, pe întreg globul. Filmele sale care tratează întrebări fundamentale, existențiale, de moralitate, singurătate și credință; filmele sale care sunt pline de bucurie și poftă de viață, precum sunt de probat fragilitatea psihologică, tinzând în același timp spre simplitatea și claritatea vieții; unele dintre cele mai faimoase filme, neobișnuit de sofisticate și complexe, având conotații multiple, pentru că în alb și negru, apoi în culori, Ingmar Bergman alternează compoziții simbolistice și apoi clasice alături de experimente inclasabile, care se numără azi printre capodoperele celei de-a șaptea arte.[5]
(Material prezentat în 29 octombrie 2019 la Muzeul Național al Literaturii Române din București (Sala Iosif Naghiu), alături de managerul Teatrului de Vest Reșița, Florin Ionescu, cu prilejul prezentării piesei „După repetiție” de Ingmar Bergman, în regia lui Ioan Cărmăzan. În distribuție: Alina Ilea, Florin Ruicu și Eliza Pârvan. Organizatori: Primăria Capitalei, Teatrul de Vest Reșița, Muzeul Național al Literaturii Române și UARF)
Persona (1966)
[1] Material prezentat cu prilejul prezentării piesei „După repetiție” de Ingmar Bergman, în regia lui Ioan Cărmăzan, pe scena Muzeului Național al Literaturii Române București, în data de 29 octombrie 2019 (marți, ora 18.00) de către Teatrul de Vest Reșița (distribuție: Florin Ruicu, Alina Ilea și Eliza Pârvan; manag. Florin Ionescu).
[2] Ingmar Bergman. Lanterna magică. București: Meridiane, 1994 (Biblioteca de film).
[3] https://ro.wikipedia.org/wiki/Ingmar_Bergman
[4] Carmen Vioreanu. Ingmar Bergman: 100 de ani. În: Scene dintr-o căsnicie. După repetiție, Editura Polirom 2018
[5] https://www.hotnews.ro/stiri-film-22561931-ingmar-bergman-pictorul-demonilor-interni-mplinit-100-ani.htm
UZPR CARAS SEVERIN 