Într-una din cărțile sale, Mircea Eliade făcea următoarea remarcă: “Ce oameni excepţionali trec pe lângă noi, anonimi, şi noi admirăm prosteşte atâţia neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei presa şi „opinia publică”, numai pentru că le-a popularizat numele politica şi literatura.” Adevărat!
Dacă avem un strop de înțelepciune și suficientă răbdare încât să privim mai cu atenție oamenii din jurul nostru, vom observa că între acești anonimi descoperim oameni simpli, dar extraordinari. Cu pasiuni dintre cele mai frumoase și interesante, cu destine de poveste, răspândind parfumul vieții de altădată. Mai mult, acești oameni extraordinari înseamnă crâmpeie din viața unei comunități, poveștile lor putând consemna veritabile pagini de istorie locală.
De fiecare dată când vine la Bocșa, regizorul Ioan Cărmăzan vizitează un vechi prieten: Tibi Gruia. Adesea auzim replici precum: „Sunt la Tibi Gruia la o zupă” sau „Sunt la Tibi Gruia la golumbi”. Iar dacă-l întrebi „ Cine-i Tibi Gruia?” Ioan Cărmăzan va răspunde: „Nu-l știi pe Tibi Gruia? Pierderea ta! Tibi Gruia e un personaj! Este un om deosebit, cu o mulțime de pasiuni frumoase și este unul dintre cei mai buni columbofili din Bocșa. Tibi Gruia e o poveste.”
Tiberiu Avram Gruia s-a născut la Gătaia (județul Timiș) la 1 iulie 1949. De la vârsta de 3 ani trăiește în Bocșa. Aici urmează cursurile liceale și se angajează la UCM Bocșa. Din familie dobândește tot felul de pasiuni: mai întâi sportul – fotbalul – tatăl său fiind jucător, apoi antrenor al echipei Metalul; tot de la tatăl său, Nicolae Gruia (nea Lae), prinde „microbul” porumbeilor, pasiune care îl apropie și mai mult de prietenul său Nuțu (Ioan Cărmăzan), preocupări care îi va ține prieteni toată viața.
Apoi, Tiberiu Gruia se va îndrăgosti de muzică, de muzica populară, dar primit de la bunicul său de la Gătaia, care era solist și cânta și la contrabas. Se înscrie în Taraful (ansamblul) Clubului UCM Bocșa alături de Petru Ivan, Victorița Ciulă, Rodica Ciulă, Adina Cosma, Ana Drăgan și cântă la spectacolele din Bocșa și din jurul Bocșei. Îi vor fi de mare folos lecțiile luate de la Mathias Antzel, cu care studia de două ori pe săptămână la Clubul din Bocșa Română.
În anul 1977, la prima ediție a Festivalului „Aurelia Fătu Răduțu”, festival care a luat naștere în cadrul Festivalului Național „Cântarea României” și care s-a desfășurat la Casa Muncitorească din Bocșa Română, Tiberiu Gruia se înscrie în concurs și va primi Premiul Special al Juriului, fiind îndemnat să continue studiul muzicii folclorice. Își amintește și astăzi cu emoție de acel concurs, de faptul că în juriu se afla Emilia Comișel, că între concurenți era și Elisabeta Turcu, iar orchestrația era asigurată de Ansamblul „Doina Banatului”, dirijor Ion Budișteanu.
Prinzând curaj în urma acestui concurs, Tiberiu Gruia dă examen pentru a cânta în Ansamblul Studențesc din Timișoara. Este acceptat și începe o frumoasă colaborare cu „Ansamblul Timișul”, alături de Tiberiu Ceia, Vasile Conea, Mircea Ardelean, Pavel Roșu, Dorin Cuibaru, Pavel Cebzan, metodist fiind Laza Cnejevici. Lucra la uzina din Bocșa și cânta la Doina Timișului din Timișoara. Timp de trei ani a fost solist la acest ansamblu și a colindat tot Banatul.
Dar necazurile familiei îl îndepărtează de cântec. I-au murit, pe rând, fratele (foarte tânăr), apoi tatăl, mama, mătușa, bunici…De la moartea fratelui său – Doru Gruia – Tiberiu Gruia nu va mai cânta niciodată.
Renunțând la muzică, s-a dedicat altor pasiuni: columbofiliei, la care n-a renunțat niciodată și pe care o practica în paralel cu muzica, dar și creșterii animalelor, devenind un priceput crescător de oi, pasiune la care, la un moment dat, de nevoie, va renunța.
În domeniul columbofiliei, datorită prieteniei sale cu Nuțu Cărmăzan și urmând cu conștiinciozitate sfaturile acestuia, Tiberiu Gruia devine unul dintre cei mai buni, adunând peste 50 de ani de activitate columbofilă și câștigând diverse concursuri în domeniu. La această oră, mai deține vreo 80 de porumbei, desfășoară o activitate relativ bună în domeniul columbofiliei, menține prietenia și colaborarea cu Nuțu Cărmăzan și este foarte mândru de Asociația columbofililor din care face parte, asociație bocșană care are aproximativ 50 de membrii, între care mulți tineri pricepuți.[1]
La oi a renunțat de nevoie. În anul 2013 s-a pensionat și, pe lângă porumbei, s-a apucat de creșterea oilor. Îi plăcea să fie cioban, adunase vreo 250 de oi și muncea cu pasiune. Însă, porumbeii și oile îi ocupau tot timpul. Soția s-a îmbolnăvit grav și era nevoie de el. A renunțat la oi și s-a ocupat de sănătatea soției. A îngrijit-o cu atâta patimă, încât a pus-o pe picioare. Paralizase și nimeni nu i-a mai dat vreo șansă de a se mișca, de a umbla vreodată. Tibi Gruia a lăsat de-o parte pasiunile și s-a dedicat nevestei, îngrijind-o cu atâta optimism și îndârjire, încât a repus-o în picioare.
Tiberiu Gruia povestește despre toate acestea cu reținere, cu timiditate, cu un soi de sfială caracteristică omului cu mult bun simț și cu sentimentul măsurii. Privindu-l și ascultându-l, din nou îi dau dreptate maestrului Cărmăzan, dar și filozofului Mircea Eliade. Am în față un anonim extraordinar, un om – poveste, un „prinț fără blazon” (cum l-ar numi jurnalistul Nicolae Pătruț) sau unul dintre „frumoșii nebuni ai Bocșei”, potrivit lui Vasile Bogdan și Titus Suciu. Iar eu sunt fericită că am cunoscut, că am vorbit și povestit cu un astfel de om!
Astăzi, Tiberiu Gruia se bucură de viață alături de soția sa, vorbește la telefon cu cei doi copii care îi sunt plecați, fiecare la casa lui, vorbește adesea, telefonic, cu Nuțu Cărmăzan, uneori se urcă în tren și-l vizitează la București, și își duce mai departe pasiunea pentru porumbei. De cântat…nu mai vrea să cânte. Dar iubește folclorul românesc din toate zonele cu aceeași patimă ca în tinerețe. Și…cine știe? Poate unul dintre nepoți sau strănepoți o să-i moștenească darul și o să-l valorifice. Dumnezeu știe… Până atunci, Tiberiu Gruia rămâne om și poveste…
[1] Vezi Titus Suciu și Vasile Bogdan. Frumoșii nebuni ai Bocșei. București: Palimpsest, 2013, p.311.
UZPR CARAS SEVERIN 