”Dorința vieții mele este de a cunoaște, de a afla, de a ști. Cred că asta spune totul. Pentru asta sunt dispus să fac orice sacrificiu. Să văd și să mă bucur când văd lucruri pozitive, dar, inevitabil, dai și de lucruri negative, de ghinioane, de greșeli… Chiar așa mi-am dorit, să citesc o carte trăind-o cu proprii mei ochi…”
Tiberiu Stoia
”Viața se scrie pentru el în kilometri, nu în ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute, secunde, ci în unitățile de măsură ale distanțelor, fie în cele internațional acceptate, fie în cele lăsate de istorie. Diminețile au mereu alt parfum, alt orizont, altă dimensiune.”
Așa ni-l descrie scriitorul Vasile Bogdan pe Tiberiu Stoia într-unul dintre capitolele cărții În lume, prin lumi, o carte care s-a născut din discuțiile celor doi.
A apărut la editura David Press Print din Timișoara în colecția ”Mapamond”, cartea lui Tiberiu Stoia în dialog cu Vasile Bogdan – ”În lume, prin lumi”, o carte care oferă multă informație si te îndeamnă la cunoaștere prin călătorie. De fapt, cititorului i se dezvăluie două călătorii: călătoria povestitorului prin viață și călătoria acestuia prin lume. O carte autobiografică, care ne dezvăluie o bucățică de istorie, timpurile în care a trăit povestitorul, societatea în care a existat și, cel mai important, descoperim modele: de oameni, de comportament, de viziune.
Încă din primele pagini ale cărții ni se prezintă povestitorul: Tiberiu Stoia, născut la Bocșa în 8 februarie 1950, un vărsător tipic, născut la 7 luni.
Apoi, narațiunea curge. Poveste în poveste, despre strămoși, despre familie, despre pasiuni, Tiberiu Stoia încercând parcă să-și motiveze dorul neîncetat de ducă, pofta nestăvilită de cunoaștere, plăcerea de a juca șah și atracția spre sport și competiție: ”Șahul este probabil prima mea poveste de succes. Apoi ping-pongul, înotul și, în sfârșit, o iubire neterminată, handbalul”, mărturisește Tibi Stoia. Șahul era ”boală de familie”, sportul, în general, era pe primul loc în familia Stoia, ceea ce pentru copilul de atunci nu putea fi decât benefic. ”Dacă mă uit acum înapoi, totul se leagă, șahul m-a făcut să gândesc, tenisul de masă mi-a dat mobilitate, caiacul, forță. Toate mi-au folosit pentru a deveni rapid un bun handbalist”.
Cititorul este plimbat printr-o Bocșă miraculoasă și este părtaș la întâlniri cu oameni și fapte. În această primă parte a cărții apar: colecționarul Constantin Gruescu, sculptorul Tiberiu Bottlik, condeierul țăran Tata Oancea, dar și frânturi din istoria de început a bibliotecii publice, părinții naratorului fiind cei care au contribuit la înființarea acestei instituții de cultură., iar mama acestuia, prima bibliotecară.
”În ceea ce privește biblioteca publică, înființată în anul 1953, istoria ei a început în casa noastră înainte chiar ca aceasta să fi existat. Țin minte că apăruseră deja rafturi cu cărți mai vechi adunate nu aș putea spune de unde, și, la câteva săptămâni, primeam de la București două-trei pachete mari cu cărți pentru Bibliotecă, care se desfăceau la noi în casă. Ne uitam ce ne place, ce am putea să citim, după care mama le ducea la Bibliotecă, le însemna, le băga în inventar… Apoi, care cum venea la Primărie se tot agăța de localul Bibliotecii, astfel că aceasta a fost mutată în trei-patru locuri…”
După această primă parte în care cititorului i se oferă o incursiune în lumea copilăriei și a Bocșei natale, povestea se derulează firesc: ni se prezintă un Tiberiu Stoia student, handbalist în Divizia A, inginer geolog, împătimit jucător de bridge, dar și soț și tată. ”O viață agitată, cu multe momente tulburi, dar ulterior aveau să vină pe lume și două fetițe și l-aș mânia pe Dumnezeu dacă aș zice că îmi pare rău”, povestește Tiberiu Stoia.
”Vărsătorul aduce elemente imprevizibile, dorința de libertate, bucuria de a te arunca în incertitudinile vieții și, deopotrivă, geniul și eroismul. Este un semn de instabilitate…” sunt câteva caracteristici ale zodiei lui Tibi Stoia, iar el nu se dezminte. Dezamăgit de sistem, incapabil să-și urmeze visele aici în țară, problemele din căsnicie, toate acestea l-au făcut să ia o decizie radicală: să fugă din țară: ”Atunci am decis să plec cât mai repede unde oi vedea cu ochii, numai în țară să nu mai rămân. În definitiv, eu eram fraierul. Fratele meu era deja în Germania, tatăl meu murise, mama se afla la Bocșa, iarnă stătea cu noi în Baia Mare cu copiii. Ce mă mai reținea în țară?Patriotismul? Hai să fim serioși, toți eram niște slugi, iar eu nu mai voiam să servesc pe nimeni. Doream să fiu liber, să dau seamă doar conștiinței mele. Să văd lumea, să o judec eu, cu capul meu, atâta cât mă pricep, dar să fie viața mea, bună, rea, frumoasă ori urâtă, lungă, scurtă, cum o fi.”
În februarie 1989 a fugit din țară, iar capitolul al III-lea al cărții descrie frământările tânărului de 39 de ani pe care ”visele au început să-l ardă” și care a găsit în disperarea lui curajul să părăsească țara în mod clandestin.
Provocat de Vasile Bogdan, poveștile lui Tiberiu Stoia își urmează cursul. Odată plecat din țară, visele încep să i se împlinească: ”Visul vieții mele, din copilărie pot să zic, de când am deschis ochii, a fost să ajung în Elveția la acest unchi al nostru. Un om extraordinar” Și poveștile curg: despre familie, despre călătorii, despre Germania, despre Elveția, despre vise împlinite. ”Mă aflam pentru prima dată în nordul Europei, fusesem și în sud. Pe scurt, mai aveam vreme în față pentru călătorii mai amănunțite. Dar văzusem deja o parte din continent și prindeam curaj. Lumea începea să nu mi se mai pară nemărginită.”
După Revoluția din ´89 Tiberiu Stoia a început să trăiască între cele două țări: Germania și România. Sunt pagini întregi care prezintă problemele cu care se confruntă, necazurile care dau peste el, evenimente mai mult sau mai puțin fericite. ”În tot răul este și un bine și în tot binele este și un rău” este una dintre învățăturile de viață care funcționa perfect la el.
Tot acum cititorului îi este supus spre atenție un capitol care prezintă relația povestitorului cu divinitatea, cu Dumnezeu: ”Lumina mi-a vorbit! Luptă, continuă!” Dealtfel, vom găsi rânduri despre această relație cu Dumnezeu pe parcursul întregii cărți.
Și din nou povestea curge: despre vis, despre călătorii și întâmplări obișnuite, despre afaceri reușite sau mai puțin reușite, despre viața de zi cu zi, cu bunele și relele ei, cu picanteriile inerente. Însă, devine conștient de ceva: că are alături un prieten. Pe El. ”Mă întorceam implacabil la lumea obișnuită cu problemele ei. Dar aveam de acum un prieten care știam că nu mă va lăsa la greu, Lumina sau El, cu condiția să-mi îndeplinesc și eu datoriile.”
”Călătoriile își au un timp al lor, ele vin spre tine, te seduc mai întâi cu parfumul vag al depărtărilor, cu nume exotice, cu amintiri de altădată, lecturi, fotografii, filme, lucruri crezute uitate, dar care îți rămân undeva în memorie, nealterate, pregătite oricând să iasă la iveală. Nimic nu este întâmplător…” spune Vasile Bogdan cu privire la călătoriile pe care din anul 1997 Tiberiu Stoia le-a întreprins de unul singur. Brazilia cu toate frumusețile ei, Madagascar, Mexic, America, Egipt, Africa de Sud, Venezuela, Peru, Ecuador, Panama, Costa Rica, Argentina, Chile, Țara de Foc, Capătul Pământului…
Pașii îl poartă prin locuri minunate și, răsfoind și citind cartea, îți imaginezi toate câte le-a văzut și le-a colindat povestitorul nostru, geologul și călătorul Tiberiu Stoia. Mai ales că sunt prezentate descrieri excepționale, informații diverse sunt inserate în textul povestirilor pentru a oferi cât mai multă informație și a edifica cititorul. Întâmplări, unele haioase, altele mai înfricoșătoare, sunt relatate cu savoare și talent narativ.(Vezi întâlnirea cu prostituata care îi ia banii, jaful din Venezuela sau discuția cu fetița din Egipt care îi trimite acasă)
Iată cum redă Tiberiu Stoia relația lui cu Dumnezeu:
”Despre relațiile mele ”speciale” cu El am mai vorbit. După cum aveam să constat în mai multe rânduri, Acesta este un tip simpatic, cu simțul umorului, dar atent și sever când este vorba de lucruri rele. Mi-a fost alături mereu, mai cu seamă în situații în care nu găseam ieșire, fie că mă aflam la volan, fie în vârf de munte. Pur și simplu îl simțeam alături, lângă umărul meu. În popor se zice că ar exista un Dumnezeu al bețivilor, al șoferilor, al familiei, al tuturor ce au nevoie de El, cam așa ceva a fost și pentru mine, nu atât la băutură cât mai ales când mă aflam cu adevărat la ananghie…”
Deși nu este un fotograf profesionist, bineînțeles că apelează la aparatul de fotografiat în călătoriile sale, pentru că e păcat să nu surprinzi atâta frumusețe și atâtea locuri minunate prin ochiul magic al camerei de filmat. ”Martorul meu este în primul rând Dumnezeu, spune Tiberiu Stoia, și după aceea fotografia. Nu sunt un artist fotograf, doar un amator, dar am avut câteva momente dăruite de Dumnezeu în care am făcut câteva fotografii reușite…. E păcat să treci pe lângă asemenea locuri și momente frumoase și să nu le păstrezi pentru totdeauna.”
De-a lungul călătoriilor sale a realizat sute de fotografii, iar pe cele mai reușite și relevante le-a expus în câteva expoziții la Bocșa, la Reșița, la Timișoara, în locuri în care încă se află membrii ai familiei și apropiați prieteni.
Volumul se încheie, cum altfel decât cu optimism, așa cum șade bine unui vărsător autentic. Finalul îndeamnă la bunătate și simplitate, la cunoaștere prin călătorie, dar și cu un proiect intitulat ”Pădurea împietrită”.
Cu gândul că poveștile sale au stârnit curiozitate și chef de ducă, Tiberiu Stoia oferă cititorului pasionat de expediții ”câteva învățături care nu strică”, adică niște reguli de care ar trebui să țină seama cel care se încumetă să pornească într-o aventură aidoma povestitorului nostru, ”reguli care ar fi bine să fie urmate pentru reușita unei călătorii în care te afli doar tu cu tine însuți, condiții care să-ți asigure reușita călătoriei și să-ți ofere maximă satisfacție în ceea ce cauți, în efortul pe care îl depui pentru a te depăși pe tine însuți, să treci peste încercări de multe ori insurmontabile și să te bucuri așa, de unul singur, de propriile tale victorii”, spune Tibi Stoia.
Și sunt înșiruite aceste câteva reguli, minuțios explicate, detaliate: spiritul de aventură, spiritul de sacrificiu, o gândire pozitivă, să fii modest, să fii corect, cinstit, onest, tenacitatea, teama, frica, să fii bun și să ajuți cât poți, pentru că, spune călătorul nostru, ”binele făcut ți se va întoarce. Ca și răul, de altfel. Faci rău și acesta se întoarce la tine (…) A pleca într-o călătorie este ca și cum te-ai duce spre tine însuți, iar acest drum trebuie parcurs în armonie și cu mulțumire.”
Vasile Bogdan și Tiberiu Stoia ne-au oferit o carte frumoasă, accesibilă prin stil și exprimare, interesantă, atractivă, captivantă. O carte care se citește cu sufletul la gură!
Și nu m-aș mira să urmeze și altele. Pentru că Tiberiu Stoia încă mai are drumuri de făcut, petice de pământ neexplorate și vise de împlinit. Și de ce nu, asemeni lui Paolo Coelho, ar putea să întreprindă și călătorii inițiatice urmând fragmentul din cartea sa:
”Iată-mă din nou luând-o de la capăt. De această dată însă nu mai sunt singur. În preajmă o simțeam caldă și prietenoasă, poate puțin amuzată că mă pusese din nou la încercare, se afla Lumina. El. Ce aș putea face mai departe? Un singur lucru: Să lupt, să continui!”
UZPR CARAS SEVERIN 