Anul Domnului 1868, anul al doilea de la înţelegerea dintre Austria şi Ungaria, de la creerea dualismului austro-ungar. Banatul, inclusiv Baziaşul, fusese inclus în ocupaţie maghiară, existând dintru început preocuparea autorităţii maghiare de catolicizare şi maghiarizare forţată a elementului etnic românesc şi interzicerea cu precădere a limbii române în instituţii.
În consecinţă, ASTRA în Transilvania şi forurile culturale bucureştene au reacţionat prin contramăsuri, la timp şi eficiente.
Una din măsuri a fost turneul artistic al Teatrului Naţional din Bucureşti, prin Transilvania şi Banat. O echipă de teatru împreună cu regizorul şi actorul Mihail Pascaly, în iunie 1868 au demarat spectacolele la Sibiu, şi după un sejur de câteva săptămâni, a ajuns la Lugoj, în Banat, pentru o şedere de o săptămână. Au ajuns la început de iulie 1868 şi au dat spectacole vreme de trei săptămâni, pentru că lugojenii erau cunoscători şi iubitori de teatru, şi creaseră o atmosferă caldă, benefică, primitoare, cu serenade la actriţe şi serate dansante cu membrii trupei şi cu participarea breslelor din oraşul de pe Timiş: blănari, cojocari, pantofari, cu daruri de preţ pentru actori.
Între membrii echipei se afla şi poetul Mihai Eminescu, în ipostaza de sufleur, actor, traducător şi copiator de roluri, şi de secretar al trupei domnului Mihail Pascaly. Eminescu s-a ales cu o splendidă căciulă bănăţeană pe care o va purta cu mândrie în anii de studenţie la Viena.
După Lugoj, trupa se opreşte la Timişoara, unde susţine doar 2-3 spectacole, după care va pleca la Arad. La Timişoara, doamna Matilda Pascaly naşte un băieţel, Andrei-Claudiu, botezat de Andrei Mocioni, baron de Foeni, şi de preotul Meletie Drăghici, în biserica româno-sârbă “Sfântul Gheorghe” din cartierul Fabric.
La Arad, trupa Pascaly este întâmpinată de Iosif Vulcan, directorul revistei “Familia”, căci acesta voia să-l cunoască pe poetul Mihai Eminescu, pe care îl debutase în “Familia” (nr.6 din 20 februarie 1866) şi care devenise un reper poetic.
Eminescu se întâlneşte cu Vulcan şi îi înmânează poezia “La o artistă”, poezie definitivată la Lugoj, unde poetul se îndrăgostise de Maria Vasilescu, alintată de el ‘’Mara’’, actriţă, pianistă şi cântăreaţă a trupei Pascaly. Poezia va apărea în revista “Familia” pe 1 septembrie 1868.
După câteva zile, artiştii părăsesc Aradul şi se îndreaptă spre Timişoara, de unde vor merge pentru ultimul spectacol, la Oraviţa.
La gara din Oraviţa au parte de o primire fastuoasă, cu 12 trăsuri, una pentru fiecare membru din trupă, cu caii chitiţi cu procoviţe colorate şi cu găitane la comote, şi cu vizitiii în straie de duminică, ca la paradă!
Oraviţa avea şi are cel mai vechi teatru din România, inaugurat în 1817, în prezenţa împăratului şi a împărătesei de la Viena, teatrul din Oraviţa fiind o copie a teatrului vienez.
De la Oraviţa, echipa de teatru Pascaly a călătorit cu trenul până la Baziaş, pe cea mai veche linie ferată din România, a cărei construcţie începuse în 1848-1849, stagnată doar de evenimentele Revoluţiei de la 1848/1849 în Banat. Gările Oraviţa şi Baziaş sunt primele gări construite pe teritoriul românesc ( între 1848-1854) de Societatea Căilor Ferate Austriece, după planurile şi studiile elaborate sub conducerea inginerului Karl Bach, care a mai realizat şi gările Răcăşdia, Vrămiuţ şi Gârliştea.
Manualul de geografie ne spune că la Baziaş intră Dunărea în ţară. Altceva nu consemnează nici măcar “Monografia Banatului” a avocatului Ion Lotreanu (Timişoara, 1935).
La volanul maşinii fiind Cdr. Popa Nicolae, pasager fiind Nicolae Danciu Petniceanu, au mers la Baziaş, judeţul Caraş-Severin.
A existat dintotdeauna şi încă mai există o modestă colonie de suflete: poliţie, grăniceri, pescari şi vreo 5-7 familii.
Din investigaţii şi acte oficiale am aflat ce se întâmpla în anul 1868, şi anume că la Oraviţa era Centrala Minieră din Banat, şi se transporta minereu, cărbune şi alte produse extractive la Budapesta şi Viena. Zilnic, în “Apus de soare” – numele debarcaderului din Baziaş, soseau şlepurile şi vapoarele de la Viena, Budapesta şi Belgrad. Veneau pasageri pentru Oraviţa, pentru Orşova. Se descărcau şi se încărcau diverse mărfuri şi produse extractive.
Călătorii care nu urcau în tren pentru Oraviţa, erau cazaţi în unicul hotel din preajma debarcaderului, un stabiliment somptuos, după moda vieneză, cu ruletă, cu orchestră de elită, cu pivniţe cu vinuri selecte, cu o bucătărie excepţională şi cu un personal de serviciu cu mănuşi albe şi papion!
Artiştii trupei Pascaly, sosiţi la Baziaş, volens-nolens s-au cazat la hotelul “Loyd”-proprietar Bauer, după ce avuseseră parte de o seară superbă, de care multă vreme îşi vor aminti cu nostalgie!
Am folosit expresia volens-nolens pentru că nu aveau altă variantă: vaporul poposea de la Viena, Budapesta sau Belgrad, la debarcader, în “Apus de soare”, dar nu pleca până a doua zi, după masa de prânz. Ajungeau de asemenea în “Apus de soare” la Orşova, unde se repeta situaţia: erau cazaţi la hotel-restaurant “Imperial”, din preajma pontonului dunărean… Aici, la hotelul “Loyd” din Baziaş a poposit Carol I în 1866. În acest hotel a petrecut prima noapte pe teritoriul României.
Astăzi, la Baziaş, se mai văd rămăşiţele zidurilor renumitului local “Loyd”, urmele
liniei ferate însă s-au pierdut sub pământ, iar în locul debarcaderului s-a ridicat o cabană pentru turişti şi amatorii de peşte. Cabana se numeşte “Apus de soare”. Martori sunt copacii seculari din preajmă, care erau şi pe vremea lui Eminescu. O, tempora!
În acest cătun uitat de lume este şi locul unde s-a născut Petre Dumitriu, recunoscut pentru romanele sale.
Baziaşul şi oamenii săi de astăzi, urmaşii urmaşilor din veacul al XIX-lea, îşi amintesc de trupa Pascaly, de prezenţa poetului Eminescu şi de hotelul “Loyd” ale cărui ziduri plâng în soare cu dinţi…
Comandor inginer (r), Popa Nicolae
UZPR CARAS SEVERIN 