Tutela bisericească sârbă, care sub stăpânirea habsburgică a durat un timp destul de îndelungat în Banat – cu dureroase ecouri în domeniul social-politic românesc – nu purcedea nici dintr-o superioritate numerică sârbă, nici din vreo cucerire miliară sârbească.
O singură dată au încercat în Banat, sârbii, o aventură ostăşească, prin Radojko, omul mitropolitului Stratimirovici din Karlowicz. Documentele vremii grăesc însă că la apariţia vârfurilor de avangardă ale regimentelor românești din Banat, sârbii, la viteza vijelioasei lor retrageri, au păstrat o distanţă atât de respectabilă încât gloanţele bănăţeneşti s’au dovedit incapabile de a ajunge din urmă războinicele ariergărzi sârbe ale aşa de paşnicei mitropolii karlowitzene…
Ce era, în ultimă analiză, această ierarhie sârbă, căreia numai lupta victorios încheiată a lui N. Tincu – Velea, îi va pune capăt? Nimic altceva decât o creațiune artificială a Austriei, cu scopul de a se şti Viena la adăpost dinspre partea româneasca majoritară, punându-i acesteia o suliţă în coaste.
Era o tactică identică celei folosită de către aceiaşi austrieci, în cealaltă provincie românească dela Vestul Cârpaților, în Ardeal unde răscoalele lui lui Horia şi Iancu sunt – în oarecare măsură – şi o canalizare austriacă de forțe româneşti, menite a intimida îndrăzneala ungurească, ce viza o emancipare de sub stăpânirea austriacă. E clar că atitudinea n-are la origină vreo insomnie a împăratului Austriei din cauza sorții amarnice a românilor, ci se întemeiază exclusiv pe împrejurarea că parjolul pentru care erau hotărâți frații ardeleni față de unguri – ardelenii urmărindu-și asemeni propriile lor interese, iar nu pe cele austriece – coincidea de minune cu dezideratele guvernului de la Viena.
Austria urmărea însă cel mai mult o deznaționalizare a românilor bănățeni în favoarea Vienei, iar nu prin sârbizare. Fidelă străvechiului ,,divide et impera” îi va lăsa deci pe sârbi doar să exaspereze pe românii bănățeni prin introducerea limbii sârbe în biserică și școală, măsură prin care sârbii se străduiau ca, deznaționalizându-i pe români să se știe ocrotiți de primejdia de a-și crea românii bănățeni o elită conducătoare, de limbă și năzuință românească. Aceasta pentru că românii bănățeni odată provocați și dornici de reacțiune, să considere drept binefacere oferta cu care îi va îmbia Austria – a cărei diplomație, precum vedem, nu dormea – de a-și căuta posibilitățile de afirmare în cariera armelor, înființând regimente românești devotate Austriei și temute de sârbi și unguri.
Bănățenii nu vor sta pe gânduri. Instinctul de conservare națională le spunea că printre Atâtea interese străine, pe cari urmau să le servească, se va găsi puțintel loc și pentru cele ale lor, proprii. Și poate mai mult loc decât până aci.
Bun e Dumnezeu și nu vor pieri ei toți sprijinind pe răsculații ardeleni ai lui Iancu și Axente Sever, la ocuparea trecătorilor Zarandului, apoi la Deva, Arad, Baia de Criș, Odorheiu, Orăștie, Făgăraș, Târgu-Mureş şi Alba lulia. Nu vor cădea ei toţi pe fronturile Italiei, Prusiei, Bavariei, Franţei, la Solferino Magente, Brescia şi Austerlitz. Nu se vor îneca ei până la unul în canalurile oraşului lagunelor. Vor rămâne unii să ţină chiar rânduiala rezervată altădată demnitarilor din slujba dogilor veneţieni. Vor străluci alţii dintre dânșii în saloanele princiare austriece, zângăni-vor săbiile lor in fruntea Statului Major austriac, zornăi-le-vor pintenii în somptuoasele încăperi ale Schönbrunului vienez, prin care vor păşi cu importanţa cuvenită celor dintâi sfetnici militari ai Împaratului. Şi Doamne, mult va fini a desumflare balonul milenarei fanfaronade a ofiţerilor unguri conţi şi baroni, trecând în voinicesc şi subaltern pas de defilare, cu unităţile lor cu tot, prin faţa generalilor români din Banat ai armatei austriece, destul de des în chiar cadenţa unor marşuri româneşti.
Veni-va deasemeni prilejul de a-şi pune aceşti generali direct în slujba neamului românesc, prestigiul recunoaşterii smulsă străinilor, sângerând în douăsprezece asalturi date la Griviţa, în rândurile armatei româneşti.
Cu atât mai puţin vor ezita românii bănăţeni să se înroleze în armata imperială, cu cât sârbii erau atât de puţini în Banat încât nu puteau îndrăzni să oprească pe românii bănăţeni de a se prezenta la incorporare, cum făcuseră în Ardeal ungurii cu oamenii lui Crişan, cu cari ciocnindu-se, vor da naştere răscoalei lui Horia, acesta dorind sa-i vadă şi pe ardeleni în armata austriacă, ce-i răsplătea cu pământuri pe cari altminteri puteau sta doar ca iobagi „adscripti glebae” ai nobilimii maghiare.
Unul din seria în adevăr impunătoare de generali bănăţeni ajunşi în fruntea armatelor imperiale, este Nicolae Cena.
Absolvent al Şcoalei dc Cadeţi din Caransebeş, apoi al Academiei Militare de Pioneri din Tuln, Nicolae Cena devine pe rând, profesor al Şcolilor de Cadeţi din Kamenitz, Karlstadt, Timişoara, Königsfeld şi Marburg.
Izbucnind războiul împotriva Prusiei, Nicolae Cena va avea la 1866 ocazia să dea și pe câmpul de luptă dovada calităţilor sale excepţionale. Ele vor ieşi în evidenţă deopotrivă în luptele dela Königgratz, ca şi în bătălia dela Blumenau Pressburg, unde va comanda unităţile de pionieri ale brigăzii generalului Kukas-Salnay.
Admiraţia fiind un sentiment spontan şi irezistibil, faima aleselor însuşiri ostăşeşti ale lui Nicolae Cena, va pătrunde până la împărat, a cărui apreciere şi încredere nelimitată o obţine. Cel mai cald ataşament faţă de Nicolae Cena, îl manifestă însă moștenitorul tronului, arhiducele Rudolf. Acesta, spre a-l şti pe Cena în permanenţă în apropierea sa, îi încredinţează comanda Curţii.
Ca toate raporturile cordiale cu principele, generalul de divizie Nicolae Cena nu va zăbovi mult la Curte. Sentimentele lui românești de arzător naționalism, îl vor determina să se smulgă din tihna palatului arhiducal, spre leagănul natal, unde românii sufereau opresiunea maghiară.
Într-o zi apoi, autoritățile maghiare, printr-o anarhică răsturnare de ierarhii și de valori – ce le va fi fatală mai curând decât vor bănui, prin surghiunul împăratului Carol IV, într-o insulă din Atlantic. Și prin asasinarea primului ministru maghiar contele Ștefan Tisza – vor trimite doi simpli sergenți de jandarmi unguri, să-l aresteze pentru ,,agitație contra siguranței statului maghiar și spionaj în favoarea României”. Așa va lua Generalul de Divizie Nicolae Cena drumul temniței, în care vecinul celulei sale, situată lângă morgă, va fi părintele C. Buracu, ale cărui note despre aceste întâmplări le-am citit și cari , în treacăt fie zis, sunt departe de a-și fi dobândit până azi popularitatea pe care o merită.
Viena va afla de cele întâmplate lui Cena, dar nu va interveni. Ea va rămâne doar informată… și în același timp consecventă conduitei sale de totdeauna, care mai bine decât oricând s-a manifestat față de Horia și Iancu, pe cari i-a părăsit îndată ce ungurii și românii ardeleni, prin luptele dintre ei, încurajate de Austria, slăbiseră îndeajuns spre a putea fi stăpâniți din nou de Viena, fără grijă, cel puțin o vreme. Singurul bănățeanul Murgu, parcă molipsit de atâta diplomație austriacă, va fi de părerea că în Austria, bine este ca dânsul să pornească pe civili, împotriva ei…
Nu va interveni Viena tocmai pentru acest Nicolae Cena, căruia camarazii săi români îi spuneau „daco-romanul” pentru mândria cu care-şi afirma în orice împrejurare origina sa românească, fără cea mai mică rezervă, ba ordonând acest Cena ca chiar defilările primite de el să se facă în acordurile lui „Deşteaptă-te Române”, ceeace s’a şi executat.
După câtva timp, ungurii îl vor elibera. Nu Viena îi va determina, ci murmurul ameninţător al românilor. Ungurii îi vor face însă lui Cena sugestia de a prefera Viena, în locul teritoriului maghiar…
Ajuns Cena în metropola austriacă, Scönbrunul va considera oportun să se reabiliteze în ochii lui, de vreme ce nici chiar ungurii – duşmani mai direcţi ai românilor – nu mai considerau tactic a-l ţine închis, prinzând auzul lor desnădăjduitor încordat, paşii de tunet cu care se apropia revoluţia din 1918.
La Viena, generalului Nicolae Cena, i se va propune deci să fie ridicat la rangul de nobil. Ceeace el va refuza, declarând că îl cuprinde mirarea de a nu se fi ştiut încă în Austria că fiind el român din moşi-strămoşi, nobleţea o avea prin naştere…
Pentru credinţa lui în viitorul neamului său, cerul îl răsfaţă pe Nicolae Cena, dându-i prilejul ca înainte de a se stinge, să îmbrace uniforma românească, primind defilare de trupe românești, din rândul cărora dorise atât de mult să facă parte.
Articol publicat în ziarul DEPĂRTAREA, din 10 ianuarie 1944
UZPR CARAS SEVERIN 