APEL UZPR. Nu-l reînviați pe Stalin!

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România ia act cu îngrijorare de ștergerea, blocarea sau interzicerea conturilor de Facebook ale mai multor pagini, site-uri și bloguri românești ale unor jurnaliști din România și Republica Moldova, considerate „neconforme”, în terminologia guvernamentală actuală, sau pentru că „încalcă standardele comunității”, în terminologia Facebook. S-au blocat, fără niciun avertisment sau explicație, conturile de Facebook ale unor site-uri și bloguri de prestigiu, unele cu vechime de peste 20 de ani („Național”). A fost interzis glasul.info (publicație din Republica Moldova), dar și blogul unuia dintre veteranii presei românești de peste Prut, Ștefan Secăreanu, director al ziarului „Țara” și deputat în Parlamentul de la Chișinău (secareanu.wordpress.com). De asemenea, a fost blocat contul de Facebook al site-lui http://roncea.ro/ al ziaristului Victor Roncea, căruia i-au fost șterse și toate cele 5.000 de articole publicate de-a lungul anilor. De asemenea, la momentul în care scriem aceste rânduri, contul ziarului „Național” este și el radiat.

Având în vedere precedentul cu închiderea abuzivă a site-ului https://www.justitiarul.ro/, printr-o decizie a ANCOM, în urma sesizării făcute de Grupul de Comunicare Strategică, în perioada Ordonanței de Urgență, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România își exprimă suspiciunea unei legături între autoritățile române (MAI, de exemplu) și divizia din România a rețelei de socializare Facebook. Considerăm că cenzura națională și internațională intermediată prin platforma Facebook s-a ridicat la un nivel periculos pentru însăși democrația României, presa liberă fiind ilustrarea consacrată a acestei democrații și a libertății cuvântului. Or, lanțul de interdicții și blocări ale conturilor de Facebook care „încalcă standardele comunității”, fără avertisment și fără a face precizări în ce constă aceste „standarde” , ne obligă să ne punem întrebări și chiar să găsim răspunsuri. Iar unul dintre răspunsuri este acesta: blocarea selectivă a conturilor amintite identifică „standardele comunității” Facebook cu cele ale „comunității guvernamentale”, care se află demult în stare de beligeranță cu libertatea cuvântului în România. 

Având în vedere și luând în considerare aspectul de blocare comandată a conturilor amintite, repetăm întrebarea cu răspunsul inclus: există vreo legătură între structurile „vigilente” ale statului român și Facebook România?

UZPR atrage atenția tuturor structurilor de putere, de la Președinție, Guvern, Parlament, Justiție, până la ANCOM și Grupul de Comunicare Strategică, în cazul vreunei implicări mijocite sau nemijlocite  a lor în această situație, că numărul „asimptomaticilor” care pun dreptul la liberă exprimare mai presus de alte drepturi e mult mai mare decât al celor „simptomatici”. Aceștia din urmă pot fi identificați ușor, pentru că, exprimându-se la vedere, pot fi blocați, așa cum pe vremuri erau arestați. Ceilalți, mai greu, pentru că sunt … asimptomatici. 

Constatăm așadar cu stupoare că a început un nou sezon al interdicțiilor în presă. Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România este alături, din datorie profesională, responsabilitate de breaslă, spirit civic și menire istorică, de toți jurnaliștii care-și asumă libertatea cuvântului, a căror cauză o susține considerând-o propria cauză,  și dezavuează discriminarea lor în mediul online, pe care o consideră propria discriminare.  Rămânem până la capăt fideli principiului de bază al democrației, exprimat cu simplitate de cuvintele marelui om politic Ion Rațiu: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge pentru ca dumneata să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!”.

Stimați conducători, suntem în primii 20 de ani ai mileniului trei, nu în anii ‘50 ai secolului XX. Nu-l reînviați pe Stalin! Nu reinventați Tribunalul Poporului! Nu-i stârniți pe „asimptomaticii” liberei exprimări!

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

Departamentul de Comunicare

Laureații Premiilor „Eminescu Ziaristul” 2020

Recent, în cadrul unui eveniment realizat online, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România a acordat, ca în fiecare an, premiile `Eminescu Ziaristul”. Spre deosebire de alte ediții, anul acesta au fost introduse două secțiuni speciale: premiile In Memoriam și Premiile „Mătrăguna”. Acestea din urmă sunt, de fapt, sancțiuni publice pentru cei care mutilează iresponsabil imaginea lui Eminescu în cultura și spiritualitatea românească. Iată lista și prezentarea pe scurt a laureaților…

Mircea Coloșenco

I se spune „omul-instituție”. Are peste 50.000 de pagini editate (ediții critice), cuprinzând mari scriitori români: Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Ion Barbu, Cezar Ivănescu, Nicolae Labiș, Ion Barbu, Liviu Rebreanu etc. Ediția sa Eminescu este, după părerea eminescologului Nae Georgescu, cea mai gândită ediție cronologică a poeziilor acestuia. A făcut, printre altele, „inventarul” tuturor publicațiilor intitulate „Eminescu” de la moartea acestuia, până astăzi. Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România îi oferă, împreună cu prețuirea membrilor săi ;I trofeul „Izvor traversând pădurea”, Premiul „Eminescu Ziaristul”.

Ion Spânu

Este un cunoscut ziarist de investigații, dar și scriitor și promotor al adevărului despre viața și moartea lui Eminescu. Cartea sa fundamentală pe această temă (și motivul pentru care UZPR l-a onorat cu Premiul „Eminescu Ziaristul”) a fost „Asasinarea lui Eminescu”, apărută în 2010 la Editura Revers. În toată activitatea sa profesională, Ion Spânu îl are ca reper și model declarat pe jurnalistul Mihai Eminescu. UZPR îi răsplătește această abnegație cu Premiul „Eminescu Ziaristul”.

Constantin Barbu

Scriitor și filosof, Constantin Barbu este unul dintre discipolii din prima generație (de discipoli) a lui Constantin Noica. Dragostea pentru Eminescu i-a fost transmisă pe două mari „culoare” de cunoaștere: linia frumuseții limbii române și linia filosofiei. A scris despre Eminescu, printre altele, nu mai puțin de 20 de volume doar de bibliografie și numai pentru a scoate la lumină întregul adevăr despre viața și opera (în special opera politică) a marelui poet. Un luptător total pentru așezarea lui Eminescu pe soclul ce i se cuvine, adică piscul cel mai înalt al culturii, spiritualității și jurnalisticii românești. Constantin Barbu primește, din partea UZPR, Premiul „Eminescu Ziaristul”, pe care-l merită cu prisosință.

Acad. Alexandru Surdu 

Este membru titular al Academiei Române (din 1993), profesor la Facultatea de Psihologie a Universității  Titu Maiorescu din București, director al Institutului de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române (din 1997). În 2000 a fost distins cu Medalia „150 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu” pentru contribuția adusă la editarea operei eminesciene. Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România îi acordă, în 2020, pentru aceleași merite, Premiul „Eminescu Ziaristul”.

Nicolae Danciu Petniceanu

Scriitor bănățean din Mehadia (Petnic), reprezentant al spațiului de graniță al culturii române, editor al revistei „Eminescu”, care apare în această localitate și la Timișoara. Cercetător al vieții lui Eminescu (în special al biografiei târzii), Nicolae Danciu Petniceanu a urmărit și descoperit în primul rând urmele trecerii lui Eminescu prin Mehedinți și Banat. Pentru întreaga activitate dedicată „omului deplin al culturii române”, în special pentru cărțile sale („Domnul Eminescu sosește iarna”, „A sosit domnul Eminescu”, „Trupa Pascaly și lugojenii”, „Cei trei din Piața Amzei” și „Nașul lui Eminescu”), UZPR îl onorează pe Nicolae Danciu Petniceanu cu unul din premiile „Eminescu Ziaristul”.

Premii „In Memoriam”

Mihail Diaconescu

Mare scriitor român, plecat recent dintre noi, autor a numeroase cărți monumentale, traduse în mai multe limbi de circulație mondială (ultima a fost apariția, anul acesta, la Milano, a traducerii în italiană a cărții „Depărtarea și timpul”), Mihail Diaconescu s-a dedicat trup și suflet personalității tutelare a lui Eminescu în cultura românească și cea europeană. Aplecat cu precădere asupra sociologiei eminesciene, i-a consacrat acestuia două eseuri de referință: „Mihai Eminescu și valorile istoriei” și „De la sociologia eminesciană la doctrina sămănătoristă”. UZPR îl onorează postum cu Premiul „Eminescu Ziaristul”.

Constantin Cojocaru

Marele economist român, autor al celebrei „Legi Cojocaru”, niciodată adoptată de Parlamentul României, inițiator al Mișcării pentru Constituția Cetățenilor și al proiectului legislativ cetățenesc Constituția Cetățenilor, a fost și autorul mai multor cărți cu specific economic și legislativ. Una dintre acestea a fost monumentala lucrare „Constituția Cetățenilor pe înțelesul tuturor” care nu este altceva decât transpunerea în norme constituționale a ”Statului Organic al lui Eminescu”, după cum însuși declară în prefața cărții. Este motivul fundamental pentru care UZPR îi acordă in memoriam, lui Constantin Cojocaru, Premiul „Eminescu Ziaristul”.

Cezar Ivănescu

Discipol necondiționat al lui Eminescu și luptător fără odihnă pentru păstrarea efigiei de spirit tutelar absolut al lui Eminescu în întreaga cultură și civilizație a poporului roman, de când există el și până când va dispărea din istorie, marele poet Cezar Ivănescu s-a declarat el însuși profet al acestui Dumnezeu al românilor: „Eminescu-i Dumnezău / Iar eu mi-s profetul său”. A scris și publicat reflecții și analize de o largă respirație profetică și de o tulburătoare expresivitate, aproape fără precedent în literatura română. La 12 ani după plecarea dintre noi, Cezar Ivănescu primește in memoriam, din partea Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Premiul „Eminescu Ziaristul”.

MIHAI EMINESCU

Cu titlu special și unic, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România s-a gândit să ofere Premiul „Eminescu Ziaristul” și celui care a dat numele multor premii acordate în România și chiar în străinătate, dar nu a primit niciodată un premiu în timpul vieții: MIHAI EMINESCU. A existat totuși un moment, în 1888, când el a fost „nominalizat” pentru un premiu al Academiei Române (Premiul „Năsturel Herescu”), pentru a doua ediție Maiorescu a poeziilor sale. Dar, în cele din urmă, premiul l-a obținut un versificator fără valoare pe nume Iuliu Roșca, pretendent la mâna Veronicăi Micle. UZPR face, peste timp, o reparație istorică simbolică, acordându-i lui Eminescu… Premiul „Eminescu Ziaristul”.

Premiile „Mătrăguna”

Am ales această denumire pentru conotația malefică și otrăvitoare a plantei în etosul popular, nu pentru virtuțile ei vindecătoare (e cunoscută și sub denumirea de „Belladonna”). „Laureați” ai acestor „premii” la această primă ediție (în cadrul celei de-a opta ediții a Premiilor „Eminescu Ziaristul”) au fost: Horia Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Dan Alexe, Lucian Boia, Cristian Tudor Popescu și Ioana Bot.

Horia Roman Patapievici

Moștenitor al unui nume din elita comunistă, „filosoful cu papion” Horia Roman Patapievici a făcut una dintre cele mai grave erori în judecarea lui Eminescu, prin acel neinspirat articol din 2002, „Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale”, în care și-a permis riscul unor cuvinte care-l vor condamna în veci: „Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare. Ea încă nu îşi permite să nu fie în pas cu modele”… Cuvinte pentru care UZPR îi acordă Premiul „Mătrăguna”.

Mircea Cărtărescu

Poet cu o notorietate gonflată prin marketing, poetul/scriitorul/publicistul Mircea Cărtărescu, unul din corifeii paradigmei „Dilema”, a redus personalitatea lui Eminescu la imaginea caricaturizată a unui „Titi cel păros”, la faptul că era mic de statură și avea platfus etc., ilustrând perfect cuvintele eminescologului Bogdan Duică: „cel care numără bubele unui geniu seamănă cu cel care caută în excrementele unui sfânt”. UZPR îi „răsplătește” aberațiile anti-eminesciene cu un premiu „Mătrăguna”.

Dan Alexe

O formă extremă de iconoclasm o întâlnim la Dan Alexe, autorul mizerabilei cărți „Dacopatia și alte rătăciri românești”. Nevoia sa de denigrare, dacă nu e o misiune de mercenariat, este patologică, ba chiar scatologică și se orientează, de regulă, spre domeniul sacralității. După ce, în cartea amintită, a afirmat, de pildă, despre Călușari, că sunt „o confrerie homosexuală inițiatică”, merge mai departe și face un spectacol mediatic scabros, în care Eminescu și Creangă apar, în filmul „Un bulgăre de humă” al lui Nicolae Mărgineanu, ca doi homosexuali. Ba a scris și o piesă de teatru, „Eminescu la Creangă”, în care insinuează același lucru. Cu alte cuvinte, Dan Alexe vede peste tot homosexuali, încât stai și te întrebi dacă nu cumva chiar el este gay și simte nevoia ca și alții să fie. Și i-a găsit tocmai pe Eminescu și Creangă. Iconoclasm scatologic s-ar putea numi exhibiționismul cultural al lui Dan Alexe. Pentru care UZPR îi oferă un premiu „Mătrăguna”.

Lucian Boia 

Un detractor al lui Eminescu este și Lucian Boia. El are un adevărat program de demitizare a tot ce trecerea timpului a sacralizat în cultura și istoria românilor. I-a dedicat lui Eminescu și o carte, intitulată „Mihai Eminescu, Românul Absolut. Facerea şi desfacerea unui mit”, apărută la Editura Humanitas în 2015. Ca și Patapievici, are aceeași perspectivă asupra actualității gândirii eminesciene: „Să nu exagerăm, cum spun unii, că Eminescu are o privire foarte modernă asupra naţiunii. Lucrurile sunt de înţeles în epocă. Însă, greşeala care s-ar face este să spunem că ele sunt cât se poate de potrivite şi astăzi, că e cât se poate de actual”.

Lucian Boia își susține pledoaria fără să aibă o documentare măcar de nivel mediu. Astfel, într-un interviu acordat după apariția cărții, făcea afirmații total aberante: „Eminescu gazetarul a fost destul de puţin citit la vremea respectivă”, sau: „Trebuie să avem decenţa să constatăm că ideologia asta a lui de secol XIX nu mai corespunde cu valorile, caracteristicile lumii de astăzi”. Merită un premiu „Mătrăguna”!

Cristian Tudor Popescu 

Cunoscutul jurnalist și „vector de opinie” suferă, în general de sindromul isteriei în fața perfecțiunii (sindromul anti-Pieta). În privința lui Eminescu, are însă o atitudine cel puțin sofisticată: el îl denigrează pe poet lăudându-l. Adică, după ce face, la un post de televiziune, afirmația șocantă că Eminescu era ateu, îi enumeră calitățile carteziene ale gândirii, anvergura culturală, atitudinea civică, patriotismul, virtuțile jurnalistice etc. Afirmația privind „ateismul” poetului o enunță cu un aplomb sacerdotal care mai că te-ar strivi, dacă nu și-ar ilustra aserțiunea cu un fragment din „Împărat și proletar”. Mai exact cu un fragment din discursul proletarului, pe care Cristian Tudor Popescu îl asimilează cu gândirea lui Eminescu însuși. E puțin probabil că „vectorul de opinie” CTP n-ar fi citit toată poezia. Și, mai ales, că n-ar fi înțeles-o. Știe însă că majoritatea telespectatorilor n-au citit decât ce au învățat la școală și pe această secvență curriculară își construiește tot discursul. Adică manipularea – căci de manipulare e vorba – prin care „beneficiarul” discursului său asociază multitudinea calităților lui Eminescu cu ideea de ateism. Iconoclasm sub acoperire s-ar putea numi această formă de denigrare. Pe care o „recompemsăm” cu un premiu „Mătrăguna”.

Ioana Bot

Deși a îngrijit ediţia „Versuri din manuscrise“, alături de Cătălin Cioabă, Ioana Bot nu agreează poezia lui Eminescu, pe care continuă să o considere o poezie minoră, pentru elevii de gimnaziu. Pe de altă parte, opera lui Eminescu e pusă sub semnul nebuniei, încă din tinerețe. În privința conspirației împotriva lui Eminescu și moartea sa ca urmare a acestei conspirații, Ioana Bot are următoarea apreciere: „Fiecare crede ce vrea. Unii cred că Iisus a fost român sau dac. Alţii – că pe Eminescu l-au asasinat duşmanii. Evident, duşmanii poporului român. În acest ton al discuţiei, eu prefer să cred că pe Eminescu l-au răpit extratereştrii care, oricum, se pare că vizitează des cu farfuriile lor meleagurile binecuvântate româneşti şi că ne va fi redat, în glorie, când vom ajunge să îl merităm cu adevărat […]. Şi le-aş sugera celor de la NASA să angajeze urgent eminescologi pentru viitoarele lor expediţii”. Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România îi oferă și ei o „Mătrăgună”.

UNIUNEA ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI DIN ROMÂNIA

Departamentul de Comunicare

România și poporul român

Așezată în jurul munților Carpați, România se află în centrul Europei, la 2700 km față de Capul Nord la nord, 2700 km față de Oceanul Atlantic la vest, 2700 km față de Munții Urali la Est și 1700 km față de Capul Matapan la sud – est, ceea ce-i dă o notă de stat sud-est european.

Acest spațiu ”mândru și binecuvântat de Dumnezeu” a fost și este locuit de un popor cu virtuți ca: hărnicie, înțelepciune și credință. Locuitorii acestui spațiu mioritic au fost înzestrați de Bunul Dumnezeu cu iubirea de muncă, de limbă și neam, de locul natal și semeni și suprema iubire de Marele Creator. Pentru apărarea bunurilor cu care au fost dăruiți s-au folosit de arme precum cântecul, crucea și plugul care l-au schimbat adesea cu sabia. Și poporul român a fost și este alesul lui Dumnezeu, ceea ce a făcut să lase moștenire urmașilor imense bogății în economie, cultură, sănătate și învățământ. La îndemnul străinilor, cozile de topor din neamul românesc au distrus o mare parte din bogățiile lăsate de înaintași. De aceea unii își permit să spună astăzi: ”la noi ca la nimeni” în sens de batjocură la adresa românilor. Dar adevăr grăiește gura păcătosului spune un proverb românesc pentru că poporul român este unic în unele domenii pe plan european și mondial.

1. Este singurul popor care s-a născut creștin. Nu s-a creștinat prin legi draconice ca alte popoare.
2. Este o oază de latinitate în mijlocul slavilor. Singurii latini creștini-ortodocși.
3. Este singurul popor nedislocat de-a lungul mileniilor. Deși peste popor au trecut numeroși migratori, el a stat înfipt în burta Carpaților precum căpușa în burta oi.
4. Este printre singurele popoare care a purtat numeroase războaie pentru apărarea gliei strămoșești (așa a apărut Ion a Glanetașului) și a credinței împotriva hrăpăreților din toate direcțiile. Ei nu au cucerit nici o palmă de pământ de la alții.
5. De-a lungul secolelor românii, cu imense sacrificii, au luptat împotriva panslavismului la est și la sud și a pangermanismului la vest.
6. În Evul Mediu marii conducători ai românilor au primit apelativul de ”cel mare” – Ștefan Cel Mare, Vlad Cel Mare, Mircea Cel Mare, Mihai Cel Mare și alții, ei luptând pentru apărarea familiei, a pământului, a neamului și a credinței. Au fost stavilă în calea islamismului spre vest pe când conducătorii altor popoare – Petru Cel Mare, Soleiman Cel Mare și Frederic Cel Mare s-au numit așa pentru că au ucis numeroase popoare pentru a-și forma imperiile. Nu cred că poporul rus ar fi trăit mai rău dacă rămânea în spațiul restrâns de la început.
7. Pentru că românii au îndrăznit să-și apere libertatea, identitatea și credința au fost uciși prin chinuri groaznice ca familia sfântului Constantin Brâncoveanu de către musulmani, Mihai Viteazu, Horia și Cloșca de către germani. Iar așezări întregi de români și-au găsit moartea în gulagurile slavilor de răsărit din îndepărtata Siberie.

Cu toate acestea românii au obținut rezultate deosebite în știință, literatură, artă, medicină, construcții și cibernetică, care nu au fost recunoscute de marile popoare deși sunt folosite și astăzi în diferite domenii. Nădejdea românilor este că Bunul Dumnezeu nu-i va uita și de aceea ei spun tuturor, ca să priceapă că ”noi suntem români și suntem aici pe veci stăpâni”.

Prof. Panduru Pavel

REVISTA REFLEX – 20 DE ANI DE APARIȚIE

Cu 20 de ani în urmă, în iulie 2000, la Reșița apare revista de artă cultură și civilizație REFLEX, serie nouă. Redactor șef: poetul Octavian Doclin, redactor: criticul Ada D. Cruceanu. Mai apăruse, o publicație cu acest titlu, dar a avut o apariție episodică. Doar vreo trei numere. Era înainte de decembrie 1989 și avea format de ziar. Altfel, această primă apariție a abordat teme curajoase pentru acele vremuri, inedite chiar. Dacă aș invoca doar subiectul deportării în Bărăgan, sub semnătura unui scriitor țăran, și ar fi edificator. Însă, tradiția culturală a Banatului – remarcată și apreciată, de la istoricul Nicolae Iorga, la scriitorii Goga, Camil Petrescu sau Lucian Blaga -, un prezent cultural activ, cu implicarea scriitorilor, muzicienilor, a artiștilor plastici, inclusiv peisajul publicistic, impuneau o permanență.
Primul număr din revista REFLEX, serie nouă, nu lasă să se înțeleagă ambiții prea mari. Nici ceea ce va deveni cu adevărat în cei 20 de ani de apariție: o adevărată pagină de istorie culturală a Banatului cu deschidere spre țară, spre Europa valorilor și spre lumea în care trăim. Pășind, odată cu anumiți colaboratori, și peste Ocean.
Curând însă urma să ne lămurească redactorul șef, poetul Octavian Doclin. Argumentația sa pentru traiectul acestei reviste (REFLEX, Anul I /serie nouă/, nr.3, decembrie 2000), a pornit de la peisajul bogat al presei culturale din Banat. „Mai întâi să reamintim că în Banat, azi, apar mai multe reviste: cunoscutul Orizont timișorean, apoi, tot în metropola Banatului, Orient Latin și Anotimpuri Literare și, poate dacă nu ar fi inutil și păgubos politizată Vrerea (serie nouă) – cunoscută pe … vremuri revistă a regretatului nostru cărășean, Ion Stoia Udrea, uica Nițu, cel care împreună cu Romul Ladea și Virgil Birou, forma petale mândre ale trifoiului cărășean -, Semenicul reșițean, Confluențe (Oravița), Interferențe (Caransebeș), Almăjana (Bozovici). Să mai amintim și dispărutele, pe traseele potrivnice revistelor culturale ale ultimului deceniu, Meridianul Timișoara și Dreptul la timp (Timișoara) și mai recent, Paralela 45, suplimentul ziarului Renașterea Bănățeană, cu foarte multe servicii pentru cultura și literatura acestui spațiu”. Bogat peisajul și totuși… „Pentru cunoscători este inutil să spunem că aceste publicații, sunt aproape în întregime, literare. Banatul, în momentul de față, nu are o revistă cu un profil mai larg de cultură (să nu se înțeleagă, Doamne ferește, că literatura nu-i parte din domeniul culturii – și ce parte!). Dar în perioada interbelică a avut – și nu una oarecare! Chiar cu titlul BANATUL. Revistă trilingvă (română, germană, maghiară), Banatul s-a bucurat de colaboratori, bănățeni sau nu, care au făcut, fac și vor face fală culturii române: Lucian Blaga, G. Călinescu, Camil Petrescu, Aron Cotruș – să-i amintim doar pe aceștia. Imediat după decembrie ’89 a avut loc o încercare de editare în serie nouă a respectivei reviste, dar ea a fost repede sufocată de numeroasele efemeride ce au invadat România în acele zile”. Ei, în acest peisaj publicistic își anunță Octavian Doclin proiectul: REFLEX (serie nouă) va fi „o revistă despre arta, cultura și civilizația Banatului de azi și din totdeauna, scrisă de oamenii lui, dar deschisă și celor care au ceva de spus despre o tradiție și statut cultural mai aparte (doar ne aflăm în Mitteleuropa, nu?), decât al celorlalte provincii românești, dar nu străin de ele”.(REFLEX, Anul I /serie nouă/, nr.3, decembrie 2000).
Timp de 20 de ani, Revista REFLEX a dat formă și fond acestui proiect. Lucrurile s-au complicat frumos și în paginile sale s-au adunat la sfat: tradiția folclorică (prima sosită) și etnografia cu tradiția industrială a Banatului Montan, critica poeziei cu poezia criticii, cercetarea în domeniile umaniste cu cercetarea industrială și științifică, istoria, sociologia, artele plastice. Subiectele care țin de credință și spiritualitate. Au fost abordate teme de mare importanță pentru Banatul de astăzi și din totdeauna: Paul Iorgovici – primul semiotician al culturii române; Nicolae Stoica de Hațeg – 250; Centenarul Romul Ladea (1901-2001) – comemorare și aniversare pusă în legătură cu o altă personalitate a spiritualității românești: Lucian Blaga; 230 de ani de metalurgie la Reșița; Banatul și Marea Unire ș.a. Au fost publicați poeții și scriitorii Banatului. S-au născut rubrici care au pus în evidență valorile și personalitățile bănățene, unele dintre ele uitate de contemporaneitate, cum a fost Cornel Grofșoreanu „un intelectual provincial al Mitteleuropei” (dr. Carmen Albert). Altele care se prelungesc în eventuale apariții editoriale: „O propunere de istorie a poeziei din Banat” de Ghe. Secheșan. S-a vorbit despre: Reșița -„Orașul cu poeți”; Reșița filologică.
Îndemnul cronicarului Nicolae Stoica de Hațeg „… și ține-te de Banat”, a devenit într-un alt mod, cel contemporan, motto-ul revistei și al unor demersuri din interiorul său. Interesat de modul în care sunt percepute istoria, tradițiile și cultura Banatului, Octavian Doclin face, chiar pe la începuturile apariției revistei REFLEX, o anchetă în rândul creatorilor. Iată ce răspunde poetul Vasile Dan, redactor șef al revistei ARCA, din Arad: „…percep Banatul ca un areal cultural mai bine prin actualitatea temporal apropiată, dacă nu contemporană. O realitate populată de nume grele și inconfundabile ale literaturii și culturii române: Romul Ladea, Sorin Titel, Livius Ciocârlie, Cornel Ungureanu, Mircea Martin, Petre Stoica, până la inițiatorul acestei reviste și anchete”. Toate aceste „ nume grele și inconfundabile” și-au găsit locul în paginile revistei. Pe lângă însă se mai regăsesc și alte personalități. Scriitorul Ioan Marin Almăjan e prezent în revistă, de la primul număr până la cel de azi. Cornelia Ștefănescu, regretatul Toma George Maiorescu, Radu Ciobanu, Alexandru Ruja, Adrian Dinu Rachieru, Adriana Babeți sau Marcel Corniș Pop, sunt semnături care aduc un plus în paginile celor 20 de ani.
Fără să fie concentrată excesiv și în exclusivitate pe ideea bănățeană, Revista REFLEX a abordat și subiecte care țin de conectarea noastră la Europa valorilor: „A treia Europă”, „Ideea europeană”.

***
Începând cu 12-13 iulie 2001, pe lângă revistă și în completarea ei, la Băile Herculane se organizează Colocviile REFLEX. Împreună, colocviile – la început cu participare națională, apoi internațională – și revista dobândesc forța unui adevărat fenomen cultural – Fenomenul REFLEX. Prima temă pusă în dezbaterea participanților la colocvii a fost: „Banatul – topos al interferențelor culturale”. În ediția din 2002, regină a fost tot istoria: „Banatul, o istorie ignorată”, cu participarea a trei personalități: Academicianu Mircea Martin și istoricii: Valeriu Leu și Nicolae Bocșan. Temele care au urmat au fost cât se poate de diverse. De la „Conceptul de geografie literară”, susținut de Cornel Ungureanu, la „Rugul Aprins”, o abordare pornind de la prezentarea Prea Onoratului Părinte Protopop Vasile Petrica, sau o dezbatere interesantă, provocatoare, despre „Arta contemporană”, ilustrată cu opera maestrului Silviu Oravitzan, artist plastic cu recunoaștere europeană. Un colocviu care s-a făcut remarcat, ba chiar a devenit remarcabil, și prin prezența criticului de artă Pavel Șușară, cu a cărui opinie îmi face plăcere să închei aceste rânduri: „Contemporan este cel care face altceva decât au făcut în mod tradițional artiștii și cel care duce la disoluția formei tradiționale”.

Dorina SGAVERDIA / UZPR

Finisaj al miniexpozițieei retrospective „Zoltán Falusy”

În data de 29 iulie se vor împlini 115 ani de la nașterea unei figuri emblematice a mișcării plastice reșițene din a doua partea a secolului trecut. Este vorba despre pictorul și făuritorul de tinere talente Zoltán Falusy. El este cel care a plămădit generații întregi de artiști plastici pe scena picturii reșițene, i-a făcut să îndrăgească pânza, penelul și culorile. Și astăzi mai sunt mulți reșițeni iubitori în ale picturii, care provin din școala creată de Zoltán Falusy și care își manifestă recunoștința pentru ceea ce au învățat de la el.

Zoltán Falusy s-a născut la Arad, în 29 iulie 1905, și a trecut în eternitatea în Cetatea de foc de atunci a Reșiței, la 11 aprilie 1976. Realizările sale în ale artei plastice înfrumusețează și astăzi multe case ale reșițenilor, fie că trăiesc aici sau pe alte meridiane.

Amintind câteva date biografice ale sale, Franz K. Schlotter și Marius Barbu au scris în articolul lor, publicat în limba germană în „Banater Berglanddeutsche. Mitteilungsblatt des Heimatverbandes Banater Berglanddeutscher e.V.“, München – Wien, an 16, nr. 93, iulie – august 2000, următoarele: „La 29 iulie 1905 se năștea la Arad Falusy Ágoston (acesta fiind numele maghiarizat al sasului Augustin Folbert), al doilea fiu al unei familii extrem de sărace. Zoltán Falusy a absolvit doar două clase primare și la vârsta de 14 ani a fost nevoit să muncească în uzina din Reșița, ca ajutor de strungar, ca să-și ajute familia. În perioada 1920 – 1922 a fost elev la cursurile fără frecvență ale L’ école de design de Paris, în timp ce învăța limba franceză ca autodidact, limbă de care s-a folosit până la sfârșitul vieții. Cursurile de desen i-au educat concepțiile și simțirile artistice și acestea au dus la hotărârea de a se dedica picturii. Fiind bolnăvicios încă din copilărie, din cauza subnutriției, artistul a hotărât mai târziu să nu se căsătorească niciodată și și-a pus toată priceperea în slujba familiei de origine și a societății. Începuturile talentului său artistic s-au materializat în decorațiunile portului popular din satele cărășene, în desene în cărbune după fotografii de nuntă ale țăranilor, ca și în diferite portretizări. La începutul anilor ᾽30 a preluat decorarea bisericilor din Săcălaz, Bocșa, Teremia Mare, ca și icoanele de altar ale bisericilor din Lipova, Arad și altele. Au urmat anii de război în care și-a împărțit puterea de muncă între artă și depășirea greutăților cotidiene ale familiei. După război a fost pictor la SOVROM, mai târziu la Madosz și apoi, până la pensionare, a activat la Casa de Cultură a Sindicatelor din Reșița.”

O primă manifestare în secolul XXI în amintirea lui Zoltán Falusy a fost organizată la Reșița în toamna anului 2015, la Centrul Social „Frédéric Ozanam”. Repetând această inițiativă, Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Caraș-Severin, Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița a organizat începând cu data de 17 iulie a.c., la Biblioteca Germană „Alexander Tietz” o expoziție retrospectivă cu lucrări puse la dispoziție de Maria Fabricky din Reșița.

În data de 29 iulie, începând cu orele 17.00, în curtea Bibliotecii Germane se va organiza un finisaj al acesteia, de data aceasta cu public, la care sunt invitați toți cei care l-au cunoscut pe Zoltán Falusy, o personalitate emblematică și totodată insolită a celei de a doua jumătăți a secolului trecut pe meleagurile reșițene.

Totodată, pe paginile de Facebook ale Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici” Caraș-Severin și ale Forumului Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin (Demokratisches Forum der Banater Berglanddeutschen) vor fi încărcate imagini cu creații ale celui comemorat, aflate în colecții private ale dr. Gábor Bibza, Mariei Fabricky și ale familiilor Fiat și Balasz.

Cu prilejul împlinirii a 115 ani de la naștere, au fost realizate și totodată aprobate de către POȘTA ROMÂNĂ prin Federația Filatelica Română o ștampila și un plic ocazional care vor aminti în viitor despre evenimentul din 29 iulie 2020.

În vederea asigurării sănătății tuturor participanților, vor fi luate toate măsurile necesare conform Măsurilor și regulilor pentru evenimentele / acțiunile culturale organizate în aer liber, pe perioada stării de alertă, pentru prevenirea răspândirii COVID-19, așa cum sunt ele stipulate  de către instituțiile abilitate în acest sens, cuprinse în cadrul Ordinului nr. 2.941 / 1.120 / 2020 privind măsurile pentru prevenirea contaminării cu noul coronavirus SARS-CoV-2 și pentru asigurarea desfășurării activităților în condiții de siguranță sanitară în domeniul culturii, publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 531 din 19 iunie 2020.

Astfel, participanților la finisaj l-i se va măsura la intrarea în zona delimitată a evenimentului temperatura, prin termometru non contact și se va efectua triajul observațional, se va asigura, de asemenea, la intrare covor saturat cu dezinfectanți autorizați, vor fi puse la dispoziția participanților dezinfectanți de mână, iar în curte se va păstra distanța obligatorie de 2 metri între participanți. Nu în ultimul rând, vor fi separate intrarea în și ieșirea din locația evenimentului – din curte. De asemenea, este obligatoriu ca toți participanții să poarte măști de protecție la nivelul gurii și nasului, pe tot parcursul evenimentului.

GABRIELA ȘERBAN – Istoria unui loc se scrie frumos și în timp de pandemie

Ziua de 16 iulie 2020 va rămâne în istoria orașului Bocșa ca o zi de frumoasă și binecuvântată întâmplare, mai ales pentru credincioșii Parohiei „Sf. Nicolae” din Bocșa Română. Este ziua în care Preasfințitul Părinte Lucian, Episcopul Caransebeșului, a venit la Bocșa să întărească și să binecuvânteze ceea ce o mână de oameni inimoși au îndrăznit, în vremuri de restriște, să  întreprindă. 

                 Din scurta prezentare a Parohiei, elaborată de părintele drd. Siviu Ferciug,  cunoaștem că „Biserica cu hramul ,,Sfântul Ierarh Nicolae” a fost zidită în anul 1750 din piatră și cărămidă. În statistica eparhiei Caransebeșului din 1757, Bocșa Română figurează astfel:,, biserică de piatră, hramul…începută sub episcopul Isaia și sfârșită sub Ioan Gheorghevici în 1750,[1]  sau după alte mențiuni în 1795,[2] stilul baroc.

                Biserica este acoperită cu țiglă, turnul actual din cărămidă acoperit cu tablă galvanizată a fost construit în 1911, pardoseala din plăci de mozaic, altarul are pardoseala din parchet, iconostasul din lemn de factură barocă a fost realizat în 1913 de sculptorul Petru Oancea[3]. Biserica are dimensiunile de: 23,20x8x6,80m.[4]

                 Biserica a fost zugrăvită în 1810[5], iconostasul a fost pictat în 1918 de Virgil Simionescu din Lugoj. Lăcașul de cult a fost din nou pictat interior de Alexandru Popp din Timișoara[6] și dotat cu mobilier nou, iar la 18 decembrie 1938, Mitropolitul Dr. Vasile Lăzărescu sfinșește biserica.[7]  În perioada 1973-1975 pictura în frescă interior-exterior a fost realizată de Eremia Profeta din București. Biserica a fost sfințită la 6 noiembrie 1977 de către Prea Sfințitul Episcop vicar Timotei Lugojanul al Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului.[8] Din pictura veche s-a păstrat în naos pe peretele nordic, deasupra stranelor scena unui martiriu în care apar 17 personaje. Iconostasul, de o frumusețe artistică deosebită are icoanele pictate în ulei pe pânză și aplicate pe lemn […] Lucrări de renovare și restaurare a bisericii s-au realizat in perioada 2006-2008 de către pictorul Viorel Coțoiu din Bocșa, iar în 28 decembrie 2008 biserica a fost resfințită de către Prea Sfințitul Părinte Lucian Mic, Episcopul Caransebeșului.

            Dată fiind vechimea, cel mai vechi locaș de cult ortodox din Bocșa, ctitoria a fost declarată monument istoric, fiind înscrisă în lista monumentelor de patrimoniu la poziția 11B 134.[9]            ”[10] 

Prin curajul harnicului și temerarului preot Silviu Ferciug, această bijuterie arhitecturală, adesea numită și „Voronețul Banatului”, a intrat astăzi, 16 iulie 2020, într-un binevenit proces de restaurare printr-un proiect de finanțare din cadrul Regio-Programul Operațional Regional (Regio-POR) 2014- 2020, Axa prioritară 5 – Îmbunătăţirea mediului urban şi conservarea, protecţia şi valorificarea durabilă a patrimoniului cultural, Prioritatea de investiții 5.1 – Conservarea, protejarea, promovarea şi dezvoltarea patrimoniului natural şi cultural. Proiectul are ca scop creșterea atractivității obiectivului de patrimoniu prin repararea zonelor degradate de tencuială de la pereții exteriori, înlocuirea tâmplăriei exterioare din PVC a ferestrelor, cu tâmplărie din lemn/lemn stratificat, păstrând aceleași caracteristici de detaliu cu ale tâmplăriei originare.

 De asemenea, se vor amenaja spațiile verzi, va fi introdus iluminatul arhitectural exterior, se va realiza o hidroizolație perimetrală la exteriorul fundațiilor pereților și un sistem de drenaj exterior al apelor meteoric și se va amenaja o rampă pentru persoanele cu dizabilități. Valoarea finanţării nerambursabile a proiectului este de 4.744.755,17 lei, iar valoarea totală a acestuia este de 4.841.705,91 lei.

Lucrările de restaurare sunt executate de Firma de construcții „Rustic” din Baia Mare, o firmă cu experiență de aproximativ 28 de ani în reabilitare și restaurare de monumente istorice, cu peste 50 de biserici monument istoric restaurate în toată Europa, iar perioada de implementare a proiectului este de 29 luni, adică  27.12.2018 – 30.04.2021.

Împreună cu lăcaşul din Bocşa, va fi restaurată şi Biserica Parohiei Ersig, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, construită în anul 1713 pe ruinele unei biserici mai vechi, ambele edificii beneficiind de proiectul de finanțare amintit.[11]

„Astăzi, 16. 07. 2020, am avut bucuria de a-l primi pe Presfinţia Sa, Episcopul Caransebeşului, Lucian Mic, la Biserica Ortodoxa din Bocşa Română, ce poartă hramul Sfântului Ierarh Nicolae. Cu această ocazie s-a vizitat șantierul lăcaşului de cult unde este în plină desfăşurare execuţia lucrărilor de reabilitare şi ramforsare cu tiranţ a structurii de rezistentă, subturnări, reabilitare pictură interior-exterior şi reabilitarea acoperişului. Mulţumesc pe această cale echipei de proiect din cadrul Episcopiei Caransebeşului şi, nu în ultimul rând, preotului paroh, Silviu Ferciug pentru efortul depus în obţinerea finanţării prin Progamul Operaţional Regional 2014-2020.” mărturisea, cu bucurie, Eugen Cismăneanţu, primarul oraşului Bocşa.

De asemenea, dr. Liubița Raichici, directorul Direcției pentru Cultură și Patrimoniu Cultural Caraș-Severin, își revărsa bucuria și satisfacția într-unul dintre mesajele domniei sale: „ Un moment important pentru Direcția Județeană pentru Cultură Caraș-Severin, pregătit cu mult timp înainte! M-am deplasat, împreună cu echipa de lucru, la două monumente – adevărate bijuterii – biserica de lemn ,,Adormirea Maicii Domnului” din Ersig, monument de importanță națională și biserica ,,Sf. Nicolae” din Bocșa Română, supranumită ,,Voronețul bănățean” deoarece  astăzi s-a deschis șantierul de lucru, de restaurare! În prezența și cu binecuvântarea PS Lucian, a părinților, oficialităților, firmei executante (a lucrărilor de restaurare), cu reprezentanții proiectanților, arheologi…și oameni, buni și frumoși, din comunitate… o întălnire
tehnică, de lucru, pentru care eu nu m-am pregătit să vorbesc… dar cum port inima asupra mea… n-a fost greu…să spun ce-i în ea…”

După o frumoasă slujbă de binecuvântare oficiată de P.S. Lucian în prezenţa autorităților locale, a reprezentanților Direcției de Cultură din Caraș-Severin, a echipei de implementare, constructorilor și a credincioșilor din cele două parohii, Ierarhul i-a cerut lui Dumnezeu „să-i ocrotească și să-i întărească pe lucrătorii de la cele două șantiere” insistând pe necesitatea și importanța acestor lucrări: „Într-adevăr aceste biserici din Protopopiatul Reșița aveau nevoie de consolidare și restaurare. Astăzi ne-am rugat ca aceste biserici să fie consolidate și restaurate în timpul cel mai scurt, astfel încât, nu după multă vreme, să ne reunim în jurul acestor mirese ale lui Hristos ca să le sfințim și să le binecuvântăm. Dumnezeu să-i ocrotească și să-i întărească pe lucrătorii de la aceste două șantiere și Maica Domnului să-i acopere cu al său acoperământ, pentru că avem nevoie de ajutor divin în aceste lucrări de consolidare și restaurare a bisericilor noastre. Foarte mulți credincioși au venit să se roage astăzi împreună cu noi pentru buna desfășurare a șantierului și pentru bunul mers al lucrărilor. Așadar, credincioșii s-au dovedit receptivi și credem că Dumnezeu va binecuvânta cele două șantiere și vom fi din nou împreună în această mare familie euharistică la sfințirea acestor două obiective care înfrumusețează harta județului Caraș-Severin, respectiv Episcopia Caransebeșului”, a subliniat Preasfințitul Părinte Lucian.[12]  

Iar nouă, credincioșilor care adesea ne plecăm genunchii în aceste „bijuterii” sacre – de la Ersig și Bocșa Română – , nu ne rămâne decât să sprijinim, fiecare după putință, aceste lucrări trainice și mărturisitoare de credință, să-i felicităm pe preoții inițiatori și truditori și să dorim echipei de lucru rodnic și binecuvântat spor!  

[1] Gheorghe Jurma, Vasile Petrica, Istorie și artă bisericească, Editura Timpul, Reșița, 2000, p.61.

[2] N. Stoicescu, Bibliografia localităților și monumentelor medievale din Banat, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1973, p.23. Pisania menționeză anul construcției 1770.

[3] ,, Vasiova”, an XV, nr. 2-4, 1943, p.1.

[4] Lucian, Episcopul Caransebeșului, Petru Bona, Parohiile Eparhiei Caransebeșului, Editura Episcopiei Caransebeșului, 2012, p. 133.

[5] N. Stoicescu, op. cit., p. 23.

[6] Gheorghe Jurma, Vasile Petrica, op. cit.,p.62.

[7] ,,Foaia Diecezană”, LIV, nr 1/1 ianuarie 1939, p.4-5.

[8] Vezi pisania bisericii.

[9] http//www. Banatera.eu/romana/toponimii/b/bocsa/index.htm.

[10] Silviu Ionel Ferciug. Parohia Ortodoxă „Sfântul Ierarh Nicolae” Bocșa Română (scurt istoric) în: Picături de artă și credință la Bocșa. coord. Gabriela Șerban; picturi de Nik Potocean; pref. Gheorghe Jurma. Reșița: TIM, 2018, p. 15 – 24;

[11] https://basilica.ro/voronetul-banatului-intra-in-renovare-episcopul-lucian-a-binecuvantat-inceperea-lucrarilor/?fbclid=IwAR2AHOZWz8o5W_jNZVFftkJyL1JyVq1GklQFWEwqFRRZKiccTRLUQhG7OFI

[12] https://www.episcopiacaransebesului.ro/stiri/proiecte/2020/07/binecuvantare-arhiereasca-la-inceperea-lucrarilor-de-restaurare/?fbclid=IwAR2RLCm7b2hw5eD7lUrjXCgJauYRUooKDKkiVwLhgo4Weg1qjGnLX2ARp4Y

Pavel PANDURU: Teologul Liviu Călin

Fire abilă, deschisă, dăruit cu mare sensibilitate, dar și cu disponibilitatea de a învăța din tot ce vede în jur. S-a născut la 9 iulie 1985 în localitatea Prigor, județul Caraș-Severin dintr-o familie de țărani fruntași, harnica, curajoasa și frumoasa Pelaghia – bunică și blajinul și harnicul Ion Călin, bunic. Părinții Maria Sîrbu – inteligentă și predispusă studiului și Ioan Călin, harnic și priceput la toate, blânzi și iubitori de limbă și neam, strașnici în paza dreptății, înțelepți în purtările lor, tari în credință. Cu fapte vrednice de laudă, spre pilda și mângâierea urmașilor. Este de remarcat zbuciumul sufletesc prin care a trecut familia ca urmare a dârzeniei și curajul tinerei mame Pelaghia Calin. Ea a urmat pilda marilor luptători pentru neamul românesc, Anton Golopenția, care moare în închisoare în 1951, Augustin Ștoltz (moare în închisoare la Aiud), cunoscutul partizan Vasile Valușescu care stă ascuns în munții Almăjului 2 ani apoi este prins și condamnat la închisoare pe viață, în anul 1951.

Locul nașterii, Prigorul încărcat de istorie, păstrează încă amintirea luptelor dintre turci și austrieci, germani și ruși, și în același timp de un farmec aparte. Tânărul Liviu a primit încă din copilărie o educație aleasă și solidă, pe care a dezvoltat-o în școlile înalte pe care le-a urmat. A studiat mai întâi la Prigor, în clasele I-VIII. Face la Caransebeș Seminarul Teologic în perioada 2001 – 2005 luându-și Bacalaureatul în anul 2005. Urmează cursurile Facultății de Teologie din Caransebeș în perioada 2005 – 2008. A stat la Caransebeș 12 ani lucrând la Orange SA, apoi vine la Prigor în anul 2012 și se căsătorește cu Maria Velțănescu din localitatea Globu Craiovei. Au un băiat care cere o soră. Liviu a întemeiat o familie creștină care trăiește în rugăciune fierbinte către Dumnezeu, crezând mereu într-o lume mai bună și la acest vis nu renunță niciodată, conform zicerii lui Radu Gyr: ”adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis!” de aceea tânăra familie luptă pentru păstrarea valorilor spiritual-culturale moștenite de la strămoși. Ea este un model spiritual și se bucură de prestigiu în comunitate. Ei cred că sufletul și conștiința omului se cer mereu îmbogățite.

>>>>>>> articol întreg

Libertatea presei și ,,libertatea” statisticii

O statistică difuzată de EUROSTAT cu ocazia Zilei Mondiale a Libertății Presei, marcată în 3 mai, menționează că în 2019 erau aproape 400.000 de ziariști, reprezentând 0,2 % din totalul angajaților din UE. În servicii economice asociate cu jurnalismul, în cele 27 de țări membre UE, sunt 1,1 milioane de angajați în activități de publishing-publicații de cărți, ziare, magazine, reviste, ceea ce echivalează cu 0,5% din totalul angajaților din UE. O statistică difuzată tot de EUROSTAT în anul anterior, cu același prilej, are date asemănătoare, cu mențiunea că unele au ,,grad de fiabilitate redus”. Chiar luate cu rezerva necesară, ele oferă o orientare privind ponderea profesiei în structura de ansamblu a forței de muncă. În Germania, 1,3 % din forța de muncă lucrează în activități de publishing, ponderi peste media europeană fiind în Norvegia (0,8%), Finlanda și Suedia (0,7%), Danemarca, Islanda și Marea Britanie (0,6%). România și Slovacia, cu doar 0,1%, au cele mai mici proporții de angajări în acest sector în totalul forței de  muncă. În 2017, baza de date pentru România arată 12.900 de angajați în activități de ,,publishing” și 32.100 în ,,Information services” (să nu confundăm cu serviciile de informații din Intelligence, cu efective discrete în statistici publice). Gradul ridicat de aproximare al statisticii respective are, cred, rădăcina în termenii relativi de colectare a datelor, capacitatea relativă de a ,,detecta” profesionalismul ca unică bază a contractului de muncă, la care se adaugă diversitatea formelor de difuzare a informației.  Faptul că numărul de angajați în ,,publishing” este în România de 41,6 ori mai mic decât în Germania (542.000 de angajați) arată mai degrabă erori de raportare și poate o evaziune în declararea câștigurilor din această profesie. La fel de ,,suspecte” sunt și datele folosite de EUROSTAT la capitolul ,,information services”, în care diferența față de ,,campioana Europei” este incredibil de mică: 32.100 în România și 78.400 în Germania. Situația pare desprinsă din butada lui Grigore Moisil, care compara calculatorul cu o fabrică de cârnați: ,,Bagi porcul pe o ușă și pe o altă ușă ies cârnați”. Diferența este că în statistica prezentată, ,,porcul” este o struțo-cămilă, greu de transformat într-un produs comestibil.

 Așa cum este imposibil pentru administrație să precizeze cu exactitate numărul cetățenilor din listele electorale sau al românilor din diaspora, nu trebuie să ne mirăm că nu putem stabili dimensiunea breslei. Jurnalismul devine o profesie deschisă și amatorilor, cum la fel, amatorismul bântuie prin meseria scrisului. Meteahna nu este de dată recentă, ea se plimbă prin secole, străpungând epocile și renăscând cu adaosurile tehnologice ale vremii. Eminescu scria cu mare amărăciune despre instituțiile umplute cu oameni nepregătiți puși să facă reformele gândite de Bălcescu: ,,El s-ar spăimânta văzând cum a fost să se realizeze pe pământul nostru libertate și lumină. El ar vedea parlamente de păpușari neroade, universități la care unii profesori nu știu nici a scrie o frază corect, gazetari cu patru clase primare, c-un cuvânt oameni care, văzând că n-au încotro de lipsa lor de idei, fabrică vorbe nouă, risipind vechea zidire a limbii românești, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o cultură care n-o au și o pricepere pe care natura n-a voit să le-o deie”.

Dan Constantin

Jurnalismul într-o parte și reperele mărunte

În fiecare an, de Ziua Internațională a Presei, sunt marcate principiile fundamentale ale libertăţii presei şi este adus un omagiu jurnaliştilor care şi-au pierdut viaţa în timpul exercitării profesiei. Subiectul nesecat numit pandemia de COVID-19 a dat ocazia acelor jurnaliști români care au rămas… de ocazie să cvasi-ignore tema și componenta ei profesională, așa cum au învățat să ignore regulile deontologice în toate celelalte zile ale fiecărui an.

Neutralitatea presei este pe cale de dispariție în toată lumea, dar jurnalismul românesc, în multe dintre componentele sale și oamenii care practică una dintre cele mai grele meserii din lume nu par capabili nici măcar să copieze ca lumea aparențele de neutralitate și echilibru în care sunt îmbrăcate partizanatele de peste granițe. Fără a avea proprietatea asupra termenilor în limba română, la limita calomniei și a istericalelor ieftine, frumos aliniați după partide, grupuri de interese sau interese fără grupuri, după caz și ambiție personală măruntă, prea mulți ziariști, și din păcate o bună parte dintre cei tineri, se jocă de-a formatorii de opinie ca într-un film de duzină. Practic, aproape nu mai există site-uri, presă tipărită, presă audio-vizuală care să respecte principiul fundamental al criticării puterii, tragerea la răspundere a celor care conduc, indiferent care ar fi aceștia, anchetele riguroase, adevărul reflectat deplin și, firește, difuzarea tuturor fațetelor aceleiași relatări. Practic, organismele de presă, într-o majoritate care devine alarmantă, de bunăvoie și nesilite de nimeni au devenit birouri de imagine publică ale guvernanților sau ale celor care plătesc.

Parcă într-o competiție acerbă cu rețelele de socializare, acel spațiu unde nu există reguli ale profesiei sau standarde morale și unde totul este permis în numele libertății de exprimare, subiectivitatea, partizanatul și lipsa de măsură au început să caracterizeze și activitatea de informare PROFESIONISTĂ a publicului, care pare să fi rămas astfel doar cu numele. În tot acest vacarm nu se mai poate vorbi despre o breaslă întreagă și calibrată, cu standarde, cu puncte de dezbatere utilă și obiectivă sau, Doamne ferește, cu sancționarea publică a celor care încalcă legile sau regulile. Spectrul mass-media, în mare parte, a devenit un soi de bâlci al deșertăciunilor, unde sunt promovate false valori, sunt albite CV-uri, sunt frumos vopsite cariere care ar trebuie să dea de gândit date fiind funcțiile publice pe care le ocupă respectivii, sunt create false oracole și sunt vânduți ca salvatorii națiunii eroi de carton. Și, ca în orice maidan fără reguli, renumele este generat contra cost și este menținut asemenea.

De partea lor, jurnaliștii care s-au obișnuit să lucreze după ureche, luând ca reper al informației tocmai rețelele de socializare, „no man`s land”, nu se mai obosesc să verifice nimic, doar trec pe burtiere sau în interiorul textelor aceste surse cel puțin discutabile din perspectiva actului informării profesioniste și… cam atât. Apoi adună câte voci pe aceeași muzică pot să găsească, de regulă aceleași personaje rulate zi și noapte pe canalele dedicate, și gata emisiunea, gata polemica, gata plata!

Firește, celor care plătesc toate acestea le convine că jurnaliștii nu au avut niciun fel de sprijin sau de organizare în ultimii 30 de ani, niciunul dintre „monumentele” presei autohtone nebătându-și capul să se pună cu guvernele pentru drepturile gazetarilor. Au pozat o vreme în șefi de fel de fel de entități cu nume bune de cărți de vizită, și-au făcut sumele și acum dau lecții, turați zilnic în emisiuni sau gazete, după orientare și pretenții financiare.

Oare cât de grav este și va fi, din perspectiva urmărilor, faptul că în breasla jurnaliștilor din România se găsesc absolvenți de tot felul de alte meserii, care nu rămân să profeseze pentru ce s-au pregătit, ci intră care cum pot pe la ziare și posturi tv, fără pregătire, fără cunoștințe, fără stăpânirea fără greș a regulilor care cer jurnalistului furnizor de serviciu de utilitate publică echidistanță, echilibru, neutralitate, documentare serioasă și mai ales acea neclintire specifică adevăratului gazetar, pe care le înlocuiesc cu buzunare goale, limbaj partizan și, dacă se poate, suburban, și, bineînțeles, cu aere de vedete?…

În toată această mare de partizanat al mass-media, care se manifestă, de altfel, în toată lumea civilizată, există și insule de profesionalism, locuri în cale informația și informarea sunt cu adevărat sigure. Ele ar putea fi începutul refacerii încrederii în presă, prin simplul apel la reperele majore ale acestei profesii, prin stabilirea, la nivelul fiecărei redacții, a unor standarde înalte și riguroase, așa cum sunt cerute în toate celelalte domenii. Jurnaliștii și patronii de presă pot; opinia publică și interesul general așteaptă să și dorească.

Doru Dinu Glăvan

Președinte al UZPR

Erwin Josef Țigla – Expoziție de artă plastică în amintirea lui Zoltán Falusy

În data de 29 iulie se vor împlini 115 ani de la nașterea unei figuri emblematice a mișcării  plastice reșițene din a doua partea a secolului trecut. Este vorba despre pictorul și făuritorul de tinere talente Zoltán Falusy. El este cel care a plămădit generații întregi de artiști plastici pe scena picturii reșițene, i-a făcut să îndrăgească pânza, penelul și culorile. Și astăzi mai sunt mulți reșițeni iubitori în ale picturii, care provin din școala creată de Zoltán Falusy și care își manifestă recunoștința pentru ceea ce au învățat de la el.

Zoltán Falusy s-a născut la Arad, în 29 iulie 1905, și a trecut în eternitatea în Cetatea de foc de atunci a Reșiței, la 11 aprilie 1976. Realizările sale în ale artei plastice înfrumusețează și astăzi multe case ale reșițenilor, fie că trăiesc aici sau pe alte meridiane.

Amintind câteva date biografice ale sale, Franz K. Schlotter și Marius Barbu au scris în articolul lor, publicat în limba germană în „Banater Berglanddeutsche. Mitteilungsblatt des Heimatverbandes Banater Berglanddeutscher e.V.“, München – Wien, an 16, nr. 93, iulie – august 2000, următoarele: „La 29 iulie 1905 se năștea la Arad Falusy Ágoston (acesta fiind numele maghiarizat al sasului Augustin Folbert), al doilea fiu al unei familii extrem de sărace. Zoltán Falusy a absolvit doar două clase primare și la vârsta de 14 ani a fost nevoit să muncească în uzina din Reșița, ca ajutor de strungar, ca să-și ajute familia. În perioada 1920 – 1922 a fost elev la cursurile fără frecvență ale L’ école de design de Paris, în timp ce învăța limba franceză ca autodidact, limbă de care s-a folosit până la sfârșitul vieții. Cursurile de desen i-au educat concepțiile și simțirile artistice și acestea au dus la hotărârea de a se dedica picturii. Fiind bolnăvicios încă din copilărie, din cauza subnutriției, artistul a hotărât mai târziu să nu se căsătorească niciodată și și-a pus toată priceperea în slujba familiei de origine și a societății. Începuturile talentului său artistic s-au materializat în decorațiunile portului popular din satele cărășene, în desene în cărbune după fotografii de nuntă ale țăranilor, ca și în diferite portretizări. La începutul anilor ᾽30 a preluat decorarea bisericilor din Săcălaz, Bocșa, Teremia Mare, ca și icoanele de altar ale bisericilor din Lipova, Arad și altele. Au urmat anii de război în care și-a împărțit puterea de muncă între artă și depășirea greutăților cotidiene ale familiei. După război a fost pictor la SOVROM, mai târziu la Madosz și apoi, până la pensionare, a activat la Casa de Cultură a Sindicatelor din Reșița.”

O primă manifestare în secolul XXI în amintirea lui Zoltán Falusy a fost organizată la Reșița în toamna anului 2015, la Centrul Social „Frédéric Ozanam”. Repetând această inițiativă, Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Caraș-Severin, Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița organizează începând cu data de 17 iulie a.c., la Biblioteca Germană „Alexander Tietz” o expoziție retrospectivă cu lucrări puse la dispoziție de Maria Fabricky din Reșița.

De menționat este faptul că în data de 29 iulie, începând cu orele 17.00, în curtea Bibliotecii Germane se va organiza și un finisaj al acesteia, de data aceasta cu public, la care sunt invitați toți cei care l-au cunoscut pe Zoltán Falusy, o personalitate emblematică și totodată insolită a celei de a doua jumătăți a secolului trecut pe meleagurile reșițene.

Reproducem în continuare, parțial, un text publicat în cadrul „Monografiei Casei de Cultură a Sindicatelor din Reșița”, apărută la Editura TIM în anul 2006, avându-l ca autor pe editorul, scriitorul și omul de cultură reșițean Gheorghe Jurma:

„Un domeniu semnificativ al istoriei Reșiței și al activității Casei de Cultură a Sindicatelor este arta plastică. Pentru Casa de Cultură e un capitol important chiar și numai pentru faptul că, încă de la proiectarea ei, a fost legată de artă, așa după cum se poate vedea și din fațada clădirii și din interiorul ei: sala de spectacole, sala restaurant cu vaste picturi murale, ori alte holuri care, de-a lungul anilor, au fost «pavoazate» cu sculpturi sau picturi. Ca să nu mai vorbim, desigur, de sala de expoziții propriu-zisă, care, timp de mulți ani, a fost unicul spațiu generos de expunere. Iar cercul de artă plastică s-a dovedit un ferment al unei mișcări care, în timp, a dat frumoase roade. În monografia uzinelor, tipărită cu prilejul bicentenarului industriei reșițene, se subliniază răspicat: «Timp de aproape două decenii, atelierul de pictură de la Casa de Cultură a fost singura formă de îndrumare a tinerelor talente și de cultivare a gustului pentru arta plastică. Încă de la primele ieșiri în public a fost apreciată contribuția specifică pe care expozițiile cercului o aduc la îmbogățirea vieții spirituale a Reșiței, alături de formațiile artistice organizate pe lângă Casa de cultură.» Ceea ce este perfect adevărat. Dar într-un articol ocazionat de aniversarea pictorului Zoltán Falusy, conducătorul cercului, se spune că «pictorul Zoltan Faluşi a fost îndrumătorul primului cerc de desen și pictură înființat la Reșița în 1949 sub auspiciile Casei de Cultură a Sindicatelor». În acel an nu exista Casa de Cultură a Sindicatelor. Realitatea este alta, așa cum precizează monografia citată: «De o formă organizată a acestei activități putem vorbi doar începând cu luna ianuarie 1949, când s-a înființat cercul plastic al pictorilor, sculptorilor și graficienilor amatori. Numărând la constituire 30 de membri, grupul plasticienilor își avea sediul în clădirea Madosz, beneficiind încă de la început de îndrumarea plină de dăruire a lui Zoltán Falusi.» Totuși, activitatea de creație și expozițională era anterioară. În noiembrie 1945, la Reșița se deschide prima expoziție de pictură: expoziția colectivă a pictorilor muncitori, în cadrul Asociației «Prietenii artei». În perioada 16 – 23 aprilie 1946, s-a deschis a doua expoziție colectivă a pictorilor reșițeni (D. Faluşi Zoltan «este un adevărat maestru» se scrie în presă). Exista, așadar, un avânt vizibil, sub patronajul acestui sufletist care a creat și susținut o veritabilă școală mulți ani în orașul de pe Bârzava. De la înființarea Casei de Cultură a Sindicatelor, cercul se statornicește aici, făcând, cum s-a mai apreciat, bună școală. În 1955, spre exemplu, cercul de desen și pictură se adresa copiilor, adolescenților și adulților. Date din arhivă arată că în acel an cursul popular de desen și pictură, condus de Zoltán Falusy, atrăgea 20 de cursanți. La cercul «Tinerii desenatori» erau înscriși 24 de pionieri (se preda în limba maghiară). «Și dacă astăzi Reșița are o seamă de artiști plastici cunoscuți se datorează și lui Faluşi Bácsi. Acesta la rândul său a învățat de mic să picteze singur, apoi a absolvit Școala liberă de desen și pictură din Timișoara (1927), iar mai târziu a urmat timp de 4 ani Ecole ABC din Paris. Este momentul care l-a câștigat pentru exprimarea academică a impresionismului, căruia i-a rămas credincios până la apusul vieții.» Cu diverse ocazii, i s-au pus în seamă formarea unor viitoare personalități artistice diverse (pictori, arhitecți, scenografi): Ion Stendl, Valeriu Sepi, Alfred Grieb, Otto Karmanschi, Florica Zamfira, Ioana Mihăescu etc. Evocarea lui Zoltán Falusy (1905 – 1976) s-a făcut în anii din urmă și prin organizarea unor expoziții în Reșița și Arad, iar acestea au prilejuit unele amintiri și pertinente evocări.”

La împlinirea a 115 ani de la naștere, să ne aducem aminte împreună de Zoltán Falusy alias Fálusy-Bácsi sau Faluşi Bácsi.

Timpul oprește fiecăruia zborul spre infinitul existenței

Silvia POPESCU. Un nume de referință în viața și activitatea Asociației Epigramiștilor Clujeni „SATIRICON” în cadrul căreia este membră din anul 1992.

Absolventă a Facultății de filologie a îndrăgit epigrama devenind „veriga” de legătură dintre satiriconiștii clujeni și generațiile de epigramiști prezente la fertilele manifestări din cadrul festivalurilor organizate în orașul de pe Someș.

Așa se face că, în propria sa arhivă, de suflet, se află 19 cărți, elaborate după festivaluri, cărora le-a fost coautor și coordonator. Lor li se adaugă volumele a căror semnatară este, și anume: Măria Sa, Ţăranul; Umor pe făcăleţ; Înţelepciunea umorului; Semne ale timpului nostru; File şi suflete citite etc. Nu lipsesc prefețele a peste 15 cărți de epigramă și nu în ultimul rând, cele peste 30 de premii obținute pe itinerariul activității sale. Prin tot ce-a scris a punctat un bogat florilegiu scriitoricesc menținând vie problematica epigramei unde varietatea și reflexele ineditului nu au lipsit. A exprimat o stare lăuntrică marcată prin cuvânt, ce a căpătat dimensiuni în cristalizarea adevărului. Cu o viziune modernă în text, cu o libertate a mișcării frazelor, ce face să nu obosească ochiul cititorului, a dovedit o stare lăuntrică marcată de o tulburătoare sensibilitate și o permanentă căutare.

Rugând-o să ne vorbească, în exclusivitate ne-a declarat: „În viaţa fiecăruia apare la un moment dat ceva ce-l cucereşte şi-i stăpâneşte fiinţa morală şi intelectuală. Acel ceva a fost pentru mine SATRICON-ul, cel care ne-a îmbrăţişat pe toţi cei doritori de a se afla între spiritele alese ale epigramei. Să nu uităm că Timpul, această ,,minune a Universului”, ne opreşte ca fiecăruia, zborul spre infinitul existenţei. SATIRICON-ul  s-a oprit acum la ceasul 40 al existenţei sale, dar evoluţia va continua cu noi forţe. Cât de onorant poate fi pentru  un epigramist, şi mai ales pentru o iubitoare de acest gen de lectură să stea la masă alături de Alexandru Clenciu, Nicolae Ghiţescu, Mircea Ionescu-Quintus, Gheoghe Penciu, Elis Râpean, George Zarafu sau de şefi de cenacluri din ţară. Era o încântare să te afli în preajma acestor spirite înalte, precum o bucurie să stai alături de actualii colegi. Făcând un exerciţiu de memorie, trebuie să amintesc că SATIRICON-ul clujean a fost primul din ţară care a creat o ,,pepinieră” de elevi dotaţi cu spiritul umorului fapt ce s-a întâmplat în orașul de pe Cerna – Hunedoara. Pasionat de epigramă şi înţelegându-i frumuseţea şi eficienţa acesteia, prof. Ioan Vlad având elevi care iubeau, desigur, la nivelul lor, acest gen de ironie, satiră şi umor la adresa unor abateri de la normalitate, împreună cu satiriconistul Marian Popescu secondat de mine, s-au făcut demersuri pentru înființarea unui minicenaclu de elevi – epigramişti. Această inițiativă a debutat cu ocazia unei șezători literare intitulată „În lumea epigramei”, locația fiind Clubul Copiilor din orașul de pe Cerna și unde am fost prezentă. Îmi amintesc cu plăcere faptul că mulți dintre epigramiștii hunedoreni au urcat pe scena Festivalurilor ,,Eterna Epigramă” (unii fiind chiar premiați) desfășurate în orașul de pe Someș, dintre care pot aminti pe Lucia Rudaci, Monica Timar, Răzvan Tomoioagă, Oana și Robert Toma, Ioana-Maria Oprişa, Oana Caval, Nicoleta Apostu sau Elena Albescu”.

 Ioan Vlad/ UZPR

Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR

Portul popular pădurenesc face parte din viața mea (dialog cu Ileana LUCACIU – creatoare de costume populare pădurenești)

– Punctați-ne câteva dintre cele mai semnificative date biografice.

– M-am născut într-o frumoasă zi de primăvară, în satul Hășdău, din comuna Toplița, județul Hunedoara. Am urmat cursurile școlare în satele Hășdău și Toplița, iar liceul la Deva. Am activat ca profesor suplinitor predând istoria, geografia și muzica dedicându-mă educației civice și cultural-artistice a elevilor.

– Ce înseamnă pentru dvs. satul în care v-ați născut?

– Este cel mai frumos de pe pământ, cu oameni demni, harnici, iubitori de plaiul strămoșesc și mândri de portul lor pădurenesc. Mă mândresc cu așezarea pitorească a satului meu, de o rară frumusețe peisagistică.

– Cum a apărut în inima dvs. dragostea pentru portul popular pădurenesc?

– Portul popular pădurenesc este o parte din viața mea, din sufletul meu. Frumusețea portului nostru se îmbină armonios cu obiceiurile, datinile și tradițiile de pe meleagurile acestei legendare așezări. Încă de mică m-a atras bogăția, unicitatea și frumusețea costumelor populare existente ca tradiție încă de la începutul viețuirii pe aceste locuri pădurenești. De mică, mama m-a învățat să cos, să țes la război și mă lua cu ea la săpat în grădină sau la strânsul fânului. Așa se face că am cunoscut, încă copilă fiind, obiceiurile, tradițiile și dragostea de viață la sat. 

– Oamenii satului Hășdău posedă o ținută vestimentară aparte, demnă de invidiat. Cum comentați?

– Da, avem un port aparte, o ținută pădurenescă de care suntem mândri. Dar astăzi, pe alocuri, lucrurile s-au cam schimbat. Tineretul este plecat la oraș și portul nostru este întâlnit mai rar. Dar oamenii rămași în sat, unii în vârstă, mai exprimă prin port rădăcinile și înțelepciunea strămoșească privind respectul față de îmbrăcămintea pădurenească. Pot spune că, eu am reușit cu ani în urmă să înființez aici în sat, cu sprijinul Centrului Județean de Cultură, o clasă de cusut-țesut la care au fost înscrise tinere fete din localitate. După absolvirea a două promoții, această activitate a fost suspendată, deși era eficientă. Cu toate acestea, eu am început să creez costume populare pentru păpuși, activitate la care am antrenat și pe fiica mea, Lucica, și pe nepoțica, Lucia, încurajându-le astfel să iubească această îndeletnicire. Am dorit ca tot ce fac cu pasiune să rămână peste timp o amintire, privind frumusețea și culoarea aparte a portului popular pădurenesc. Amintire vor rămâne și diplomele de merit sau de participare primite cu ocazia participării mele la multele târguri meșteșugărești la care am avut onoarea să fiu invitată. 

– Și, totuși care vă sunt dorințele de viitor?

– Ca noi, pădurenii, să fim recunoscuți prin tradițiile și portul nostru, prin omenie și frumusețea sufletească. Aș dori ca fiecare pădurean să aibă un costum popular pe care să-l poarte cu mândrie și să interpreteze cu sufletul deschis cântece, colinde și pricesne așa ca pe la noi, la Hășdău.

 

Ioan Vlad/ UZPR

Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR

RĂSUNET DIN BANATUL MONTAN

RĂSUNET DIN BANATUL MONTAN

ANUL 5 Nr, 12, 2020

de Melania Rusu Caragioiu

 Redactor, Revista ,,În bătaia peniței”-Caransebeș 

Datorită mijloacelor specifice Internetului lumea este un mediu instantaneu accesibil Este o perioadă în care mulți înzestrați ai Jurnalismului, ai UZPR, sunt onorați de a adăuga în palmaresul personal încă o distincție acordată de forul lor suprem, UZPR.

Găsindu-mă în Canada în cadrul emisiunii online Zoom, la întrunirea literară ASRAN- ,,Destine literare” l-am întâlnit, virtual, pe Dl. Doru Dinu Glăvan, președintele UZPR, Domnia sa susținând o expunere despre istoricul localității-orașul Reșița și vorbind cu mândrie de prestația bănățenilor. Mi-a cerul o știre diversă, pe care m-am grăbit s-o trimit.

 Astăzi mă găsesc și eu prin acest material tot în Banatul montan, cu un alt articol, privind Revista ,,În bătaia peniței”- Caransebeș, Nr.2, anul 5, 2020.

Pe pagina 2 a acestei reviste vedem Distincția ,,Acta non verba” acordată jurnalistei prof. Ana Cristina Popescu, Directoarea Revistei ,, În bătaia  peniței” , personalitatea care prin talentul său polivalent mobilizează un întreg flux cultural începând de la școlari până la generația consacrată de autori. Fiecare aspect al culturii îi datorează mult acestei scriitoare, om de cultură, care se afirmă în calitate în jurnalist, dramaturg, publicist, serbări școlare, participantă la activitățile Ligii Scriitorilor Filiala Banat-Timișoara. Domnia sa, din dotarea sufletului și energiei sale dăruiește tuturor, întâi de toate, un îndemn mobilizator și apoi ne dovedește că pentru anii de competență ai Domniei sale, este bine să-i urmăm exemplul ( A se vedea și articolul scriitorului Adrian Cranzaru: ,,Avem nevoie de modele”). Această profesoară nu cunoaște tendința de a dojeni, ci ne dă exemplul său personal.

Răsfoim în continuare paginile acestei reviste.

Tinerii se pot bucura de munca și de contribuția lor prin site-uri și bloguri culturale. Ne oprim asupra fiecărui autor.

Gabriela Drăgan Preda descrie cu plăcere și talent debutul său ca studentă. Acest articol este pentru tineret un fel de chemare spre a studia, spre a face față evoluției vieții noastre.

Pentru că este o vară plăcută de drumeții, pentru toți, Maria Popescu ne invită la un week end la…Dunăre. Putem să facem acest sfârșit de săptămână și virtual, dar și in adevăratul sens al cuvântului respectând-conform legii- distanțarea socială.

În perioada izolării din pandemia Covid, scriitoarea profesor Ana Cristina Popescu s-a orientat cu elevii spre spectacole de teatru on line.

Să lecturăm, deci, câteva impresii ale elevei Andrada, actor în trupa de teatru, ,,Șeherazada”, teatru atestat la domiciliul autoarei dramaturg, Ana Cristina Popescu. Găsim aici tot ce mintea și inventivitatea unui profesor de literatură română poate pune în activitatea sa cu elevii și de a insufla societății un ritm pozitiv, în limita de așa zisă claustrare anti covid.

Toate mijloacele educaționale au fost folosite din plin: spectacol, lecție, sfat, îndemn, metode, încurajare, corezistență, optimism, mărinimie și compasiune.

Lucia Elena Popa publică în schița ,,Alba” portretul unei muntence din satul Boldur, o bunică minunată înveșmântată cu toate darurile unei românce, darurile unei mame și darurile civice ale unui membru din aria societății unui trăitor din satul bănățean montan. Toată țesătura schiței este în același timp o frumoasă privire pitorescă asupra plaiului, dar și asupra maicii Alba – un pion memorabil drag și echilibrat al acelor locuri pline de demnitate umană – precum citează autoarea din C.Noica. Schița ne cucerește prin autenticitatea descrierii și a învierii trecutului.

Simona Petronela Mitu în ,,Portul românesc tradițional din Banat” ne prezintă plastic și cu multe imagini portul național specific bănățean al copilelor și al femeilor. Prin imaginile color se poate observa arta catrințelor, a opregelor, eleganța iilor tradiționale, atât de măiestrit lucrate în această zonă a României.

Adrian Cranzaru prezintă în: ,,Avem nevoie de modele”, rolul educativ al exemplului. Este benefică alegerea unui model de urmat în viață, un exemplu care ,,se purta ” încă din antichitate și care exemplu s-a perpetuat până în zilele noastre. Autorul articolului prin puterea sa de convingere prezintă acest binevenit subiect, al modelului personal, dând și exemple.

În Revistă, Melania Rusu Caragioiu se înscrie cu două grupaje de poezii, unul dintre ele închinat lui Lucian Blaga, în Capitolul ,,Didactica” și tot aci cu prezentarea exhaustivă scolastică asupra poetului George Topârceanu. Această îngemănare Lucian Blaga, George Topârceanu, nu este întâmplătoare ci se darorează evocărilor, în această primăvară și a acestor doi mari scriitori români.

Profesoara Dănescu Procolan Maria Manuela scrie articolul ,,Importanța studierii limbilor străine”. Este binevenită această comunicare-îndemn, de a provoca interesul tuturor pentru învățarea limbilor străine. Domnia sa subliniază în mod tacit, ceeace se spune mereu în mediul românesc: ,,Te simți încăodată om prin cunoașterea unei alte limbi”, înțelegându-se prin aceasta progresul mental, îmbogățirea cunoștințelor și comunicarea către alții despre universul tău, despre faima țării tale, deschiderea ta spre o cunoaștere mai largă a lumii.

În încheierea acestei mult prea scurte prezentări a Numărului 2, Anul 5, din Revista ,,În bătaia peniței”- Caransebeș, desprindem un mănunchi de manifestări culturale, elogioase, care fac faima dragostei de ȚARĂ, ROMÂNIA, NEAM ȘI LIMBĂ.

 Canada, Montreal, iunie 2020

Noutate în Revista UZP: ˝Secvențe de biografie jurnalistică˝

Revista UZP inaugurează o serie de articole în care reprezentanți ai presei, colegii noștri de breaslă din toate domeniile mass-media care au trăit și adunat în memoria afectivă o mulțime de momente memorabile de pe parcursul respectabilelor lor cariere profesionale, vor destăinui pentru public, ca și pentru ceilalți profesioniști ai domeniului, unele dintre aceste episoade fascinante.

De-a lungul derulării noii rubrici, cititori vor sta față în față cu personaje binecunoscute ale presei ultimelor decenii, cu perioade în care discursul jurnalistic era altul, cu abordări profesionale care astăzi par desprinse din filme, dar pe care profesioniști mass-media le-au trăit, le-au păstrat în forul lor interior și astăzi le aduc în fața celor interesați. De asemenea, veți avea prilejul de a vă cunoaște colegii și cunoscuții din breaslă în perioadele începuturilor lor, atunci când au greșit, au gafat, au fost inspirați sau când au traversat momente teribile, decisive pentru destinul lor jurnalistic, așa cum se întâmplă mai mereu în această profesie a… tuturor posibilităților.

Avem certitudinea că rubrica „Secvențe de biografie jurnalistică”, deschisă tuturor profesioniștilor care doresc să evoce clipe marcante pentru parcursul lor profesional, alese după încărcătura lor relevantă, va fi una savuroasă, plină de amintiri de toate felurile și mai ales de pilde și învățăminte despre a fi gazetar din vocație și pasiune, mai presus de provocări și prin orice vremuri și întâmplări, cu tot ceea ce implică această profesie excepțională, căreia i-au dat totul colegii noștri care se destăinuie în interiorul articolelor. Iar dacă evocările vor aprinde și dezbateri sau vor stârni comentarii colegiale, cu atât mai bine pentru noi toți.

Departamentul Comunicare

Prima ședință a noului Consiliu Director a stabilit funcțiile pentru membrii săi

Adunarea generală a aprobat alte obiective importante:

În prima ședință a sa, Consiliul Director, sub conducerea președintelui Doru Dinu Glăvan, a configurat structura de conducere pentru următorii patru ani:

Președinte:            Glăvan Doru Dinu

Vicepreședinți:      Istudor Roxana

                               Stanciu Sorin

Secretar general:    Diaconu Mădălina Corina

 Membri:      Manea Dumitru (Miron Manega)

                     Băciuț Nicolae

                     Gîfu Daniela

                     Văduva Gheorghe

                     Gorea Costin Iuliana

                     Claudius Dociu

Trezorier:  Onesa Răzvan

Membrii supleanți:

            Mihai Milca

            Cepariu Cornel

            Pospai Mircea

 Adunarea Generală din 11 iulie 2020, de la Teatrul de vară din Parcul Herăstrău – București, a luat și alte hotărâri importante:

• A fost constituit Consiliul Național Consultativ, alcătuit din toți președinții și coordonatorii de Filiale, care va avea sesiuni anuale, sau ori de câte ori este nevoie
• Adunarea a hotărât continuarea cu perseverență a demersurilor pentru declararea legală a zilei de 28 iunie  Ziua Ziaristului Român. De asemenea, s-a hotărât ca, începând cu anul 2021, cotizația anuală să fie de 200 de lei, care include și cele 4 numere din revista UZP.
• S-a hotărât ca, în perioada următoare, Consiliul Director să analizeze și să găsească forma optimă pentru instituirea unui jurământ al jurnalistului sau a unui angajament profesional pe care să-l semneze toți cei care doresc să fie membri ai Uniunii, cu responsabilitatea prestării unei activități deontologice, responsabile.
• A fost aprobată propunerea ca, la nivelul Filialelor, să se organizeze la fiecare patru ani alegeri ale organelor de conducere, care își vor desemna reprezentanții pentru Adunarea Generală de Alegeri.
• Adunarea a fost de acord cu propunerea ca jurnalista Elena Chiriță, specializată  pe zona Americii Latine să fie reprezentanta UZPR în relațiile cu asociațiile profesionale de breaslă din acele zone.
• De asemenea, Adunarea Generală a acceptat propunerea ca să se obțină donații pentru Uniune și din partea membrilor noștri care doresc să susțină financiar organizația, pentru desfășurarea numeroaselor activități de utilitate publică.

În cadrul Adunării Generale și de Alegeri au fost aprobate următoarele organisme:

Comisia de Atestare Profesională, cu următoarea componență:

     Dan Constantin

     Uban Valentin

     Popescu Viorel

     Marin Teodora

     Zanfir Ovidiu

Juriul de onoare, disciplină și arbitraj:

     Coandă Gheorghe

     Cionoff Șerban

     Carp Firiță

     Țigău Valentin

     Nicolescu Viorica

     David Ioan

     Cucu Ion

Comisia de cenzori:

   Cristescu Ilie

   Iuga Gianina

   Rotaru Mariana

 

Departamentul de comunicare al UZPR