Proiectul având marca Reșița: 250 de ani de industrie, care a debutat în prima zi a anului jubileului, la 1 ianuarie 2021, merge mai departe cu etapa a II-a. Inițiatorii acestui proiect sunt dr. Ada Cruceanu-Chisăliță și Erwin Josef Țigla, el desfășurându-se sub patronajul Centrului Universitar din Reșița al UBB, al Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici” Caraș-Severin, al Forumului Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin, al Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților Reșița, al revistei „Reflex: Artă – Cultură – Civilizație”, al Societății „Metarsis: activități și servicii de cultură urbană și artă contemporană” Reșița și al Filialei Caraș-Severin „Ștefan Naciu” a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, demonstrând încă o dată, că împreună se pot realiza lucruri frumoase… Afișul și logo-ul proiectului au fost concepute și realizate de artistul plastic reșițean Bogdan Piperiu, astăzi trăitor în Tuttlingen / Germania.
În prima etapă (1 – 16 ianuarie 2021) au răspuns invitației noastre de a răspunde la două întrebări: Hugo Eduard Balazs, Steriana Aurelia Bogardo / Stela Enache, Aloisia Bohn-Fabry, Doina Dascălu-Bogdan, Dan. D. Farcaș, Maria Gheorghiu, Rudolf Gräf, Dimitrie Grama, Werner Henn, Mircea Hohoiu, Helmut Kulhanek, Mircea Martin, Daniel Onaca, Anton Schulz, Ioan Ernest Stendl și Marius Țeicu în categoria personalităților consacrate, precum și Lavinia Bârlogeanu, Diana Cuzmanovici-Bogea, Florin Deaconu, Vlad Elian Duca, Silvia Fierăscu, Lorena Garoiu, Rudolf Gräf jr., Ionuț Alexandru Hergane, Andrei Hoduț, Andreea Kremm, Bogdan Piperiu, Paul Gabriel Sandu, Oana Raluca Topală, Carla Troner-Negrea, Attila Varga și Walter Woth, ca făcând parte din categoria personalităților în devenire / consacrare. Cu toții facem parte din marea familie a noastră, a tuturora, a celor care sărbătorim cu sufletul Reșița, la 250 de ani de industrie!
În perioada 1 – 15 martie 2021 vom publica pe rețelele de socializare răspunsurile la 2 întrebări adresate unor personalități consacrate, legate prin naștere de Reșița sau personalități în curs de formare, de asemenea legate prin naștere de Reșița. Întrebările sunt următoarele:
- Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?
- Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?
Astăzi, duminică, 7 martie 2021, vom citi răspunsurile profesorului Silviu Rogobete și ale directoarei de proiecte Camelia Mingasson:
Duminică, 7 martie 2021
Silviu Rogobete, prof. univ. dr., fost Consul General al României în Africa de Sud, Timișoara
Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?
Onorat de această invitație, cu permisiunea dumneavoastră voi împărți întrebarea în două. Mai întâi ce înseamnă Reșița pentru mine? Fiind locul copilăriei si al adolescenței, este în primul rând paradisul inocenței și al bucuriei, un paradis pierdut, dar în mod cert neuitat. Locuind in Piața Lenin 1 / actuala Traian Vuia, am avut șansa să copilăresc în parcul din fața „Blocului 800”, locul unde brazii care acum sunt înalți de 15 metri erau „căluții” peste care săream în fugă împreună cu o trupa excepțională de copii. Ca mulți dintre copiii reșițeni din acele vremuri, de la 5-6 ani am făcut „cunoștință”, aproape concomitent, cu bazinul de înot, cu sala de gimnastică de la Casa de cultură și evident, cu Prietenii munților și schiul pe Semenic. Antrenamentul pentru Semenic se întâmpla oarecum în „curtea blocului”, adică pe Dealul Golului, de unde îmi amintesc perfect si acum traseul pe care mă întorceam pe schiuri, împreună cu tatăl meu, până acasă! Mai apoi, orele de la Bastilia transformate de câteva ori în superbe escapade clandestine la Barajul Secu, la „o baie”! Toate acestea nu pot fi uitate.
Trecând acum la partea a doua a întrebării, aceste experiențe se legau cumva organic de Uzinele din Reșița. Oarecum paradoxal, spațiul natural de excepție coexista cumva armonios cu spațiul industrial! Te-ai aștepta ca asta sa fie imposibil! Nu și in Reșița. In Reșița, superba si bogata natură se îmbină cu o bogată tradiție tehnică, perpetuată de-a lungul generațiilor. Tatăl meu, Ilie Rogobete, care a intrat in Uzină la 12 ani, m-a dus și pe mine, tot la 10-12 ani în primele ture de uzină. A făcut-o cu aceeași lejeritate si naturalețea cu care m-a așezat pe schiuri la patru ani! Evident că nu ai cum să uiți urcatul până în vârful furnalului pe scările exterioare, învățând că acolo focul nu fusese stins de peste două veacuri! Nu ai cum sa uiți șarjele imense de oțel topit care rulau in laminoare, motoarele Diesel navale înalte cât un bloc cu trei etaje sau motoarele pentru locomotive, nu mai puțin impresionante. Ca semn că aceste vizite m-au marcat, prima mea aventură academică a fost Facultatea de Mecanică din Timișoara, cu multe ore petrecute in uzinele din Reșița acelei perioade a anilor 1980. Deși libertatea dobândită după 1989 mi-a oferit șansa unui nou început academic in Marea Britanie, Reșița așa cum am cunoscut-o în acei ani, își păstrează o magie greu de egalat.
Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?
Magia dată de istoria Reșiței nu are voie sa dispară. Dragi reșițeni, dacă v-ați intersectat în vreun fel cu ea, asigurați-vă că e bine dusă mai departe! Dacă nu o cunoașteți, faceți tot ce se poate să o însușiți! Sunt puține locuri în lume care au șansa să beneficieze de o asemenea istorie! Un oraș a cărui tradiție tehnică trece acum dincolo de un sfert de mileniu poate și trebuie să se reinventeze. La ceas aniversar, doresc ca Reșița și reșițenii, precum Pasărea Phoenix, să renască din propria cenușă! La mulți ani!
Camelia Mingasson, director de proiecte cu caracter național și internațional, Timișoara
Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?
Acum și mereu, la propriu și la figurat, Reșița este, pentru mine, „foc nestins”. Pe de o parte, cuptoarele care ne fac mândri de 250 de ani. Pe de alta, tot ce mi-a definit copilăria și adolescența: Govândariul, cu al său Universal Victoria, unde mergeam să ne luăm bomboane de 75 de bani; Generală 7, unde drapelul era arborat în curtea școlii la fiecare reușită a noastră la olimpiadele naționale, unde Doamna Profesoară Mihălțan a devenit în inima mea, atunci și acum, cea mai bună profesoară de limba română din galaxie, iar domnul Diatlov, omul datorită căruia am știut să-mi ajut copiii la matematică până-ntr-a opta, deși am făcut Facultatea de Filologie. Apoi, era scurtătura dintre Govândari și Câlnic, unde mă ducea tata duminica, în plimbare, să-mi povestească despre utilaje și despre materiale de construcție, sălașul lui nea Pătru, unde mergeam de vreo trei ori pe săptămână după lapte, era planșeta tatei, de la uzină, care îmi prilejuia o inefabilă mândrie, la gândul că de tata depindea buna funcționare a țevii de tun. Și pădurile din spatele IMR-ului, unde îmi plăcea să-mi fac veacul, citind și așteptând să aud tragerile din poligon.
Ne petreceam iernile la patinoarul de lângă Trandafirul și la Prietenii Munților, iar verile, la adunat plante medicinale și la bazinul din Luncă, de la „7 Noiembrie”, unde soții Schuster ne-au explicat din prima că știe să înoate doar acela care se descurcă fără să atingă fundul apei. Toate au fost de folos… Din gașca noastră, nu-mi amintesc să fi fost cineva care să nu știe să patineze, să schieze și să înoate. A, și să vorbească, măcar un pic, nemțește.
Ceva mai târziu, Reșița a devenit Calea Timișorii, „pasarela” de la gară și trenul navetiștilor, pe care îl foloseam ca autobuz, spre și dinspre LMF, unde domnul Lazăr vorbea despre Blaga cum nu cred că am mai auzit pe cineva vreodată. Verile ni le petreceam acum la Văliug, iar iernile tot la „Prieteni” și la patinoar, care devenise un fel de „discotecă” pe gheață.
De pe Timișorii, mi-au rămas la inimă mirosul de pateuri proaspete cu brânză, pe care Tanti Isac le făcea ca nimeni alta, ușile mereu descuiate la apartamente, partidele de săniuș din spatele blocului, unde aveam un derdeluș de milioane, și, fără drept de apel, vecinii mei de palier – o familie cu cinci băieți, care îmi ieșeau în întâmpinare, să-mi care ghiozdanul peste pasarelă, dacă mă vedeau opintindu-mă de-atâta carte. Și care târziu, foarte târziu, mi-au mărturisit că opreau instantaneu meciurile de fotbal din apartament când mă auzeau învățând. (Nu, nu erau la mine acasă, dar pereții blocurilor comuniste erau subțiri, iar eu învățam cu voce tare…)
Când, și mai târziu, am dat la Filo, aceiași vecini aproape că mi-au organizat un chef, de bucurie că intrasem a doua din câteva sute de adolescenți care ne bătuserăm pe 45 de locuri. Cred că nici eu nu m-am bucurat cum s-au bucurat ei… Dar știu că, de aproape 30 de ani, la Timișoara, mă cuprinde mereu o bucurie nestăvilită când întâlnesc reșițeni, a căror descoperire îmi aduce instantaneu zâmbetul pe buze, soluții aproape oricăror probleme și răspunsuri oricăror întrebări.
Asta a fost pentru mine Reșița. O lume de o bunătate aristocrată, în ciuda caracterului muncitoresc al orașului și al melting pot-ului cultural care aducea împreună bănățeni, moldoveni, olteni, dar și nemți, unguri, sârbi sau pemi. O lume în care am crescut liberi, copii ai pădurilor și ai munților.
Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?
Sunt pe deplin încredințată că a venit vremea să ne mândrim cu valori care ne definesc de veacuri. Că este capital să ne amintim mereu cine am fost și de unde venim, ca să înțelegem mai bine încotro ne îndreptăm. Reșița înseamnă azi oameni care au construit împreună un sfert de mileniu de industrie, de istorie. Și de foc nestins. Mi-aș dori ca reșițenii de acum și de mâine, de aici și din lumea întreagă, să nu uite asta niciodată. Eu n-am să uit.
UZPR CARAS SEVERIN 