-LUMEA DE AZI – ATENŢIE!… CAD CĂRĂMIZI!

În holul Primăriei Reşiţa am văzut o fotografie mărită, cu panorama începutului de secol XX şi un text.
Nu ştiu cine este autorul lui, dar este superb. Un emoţionant buchet de metafore, încărcate de sensuri şi dramatism: „REŞIŢA, cetate de foc în cântec de ape, mângâiere de dealuri, lumină şi lacrimă, noroc şi speranţă alunecând în crepuscul, durere şi iubire, amintire încremenită a vremurilor trecute, început şi sfârşit, CETATEA NOASTRĂ”.
Cu câtă eleganţă (şi grijă) găseşte autorul cuvintele potrivite! El nu scrie „declin”, nici „sfârşit”, ci „speranţă alunecând în crepuscul”, pentru a nu tumefia conştiinţa şi aşa apăsată de griji a cititorului de pe aceste, cândva, binecuvântate meleaguri…
O nevoie acută îmi dă ghes să comunic cu lumea, să‐mi ogoiesc amarul din suflet, pelin şi rostopască laolaltă…
Am lipsit un timp din Reşiţa mea. Migraţia spre zări cu oarece ioni, mai negativi şi mai răcoroşi…
A doua zi, după înapoiere, drumurile m‐au purtat spre Kaufland, cu un ocol prin Luncă. Mi‐am oprit Matizul pe străduţa cu sens unic de la Poliţie, colţ cu Bulevardul Revoluţiei, să mă asigur… Privirea mi s‐a plimbat mecanic spre dreapta şi parcă ceva nu era în ordine. Nu la dreapta. Înainte!
Din peisajul proiectat pe zare al Platformei Industriale Mociur, de peste râul Bârzava, tablou aşa de obişnuit, aşa de încremenit de atâţia ani, lipsea ceva… Cerul părea gol. Şi era gol. Dispăruseră cele trei uriaşe coşuri de fum de la fosta forjă a Uzinei de Construcţii de Maşini şi de la fostele turnătorii.
Sigur, nu dispariţia lor m-a şocat. Oricum, deveniseră inutile. Nu cred că mai spera cineva să le mai vadă fumegând… Nu demolarea lor prin explozie, nu năruirea lor, ci semnificaţia acestei acţiuni modifica brutal echilibrul meu interior.
Să crestăm, în memoria noastră colectivă, încă o zi tristă a încercatei noastre Cetăţi: joi, 6 august 2015… Încă un simbol al Reşiţei Industriale s-a dus…
La aceeaşi dată, stranie coincidenţă!, exact acum 70 de ani, pe 6 August 1945, bomba atomică lansată de pe un bombardier american devenit celebru – „Enola Gay” – a spulberat Hiroşima.
Chiar când trotilul era detonat la temelia coşurilor noastre de fum, în Parcul Memorial al Păcii din acest Oraş Martir, doi tineri făceau să răsune simbolic, pentru omenire, Clopotul Păcii, dintr-o ţară care a renăscut demn din propria cenuşă.
Încă ceva în mine s-a rupt şi cerul din sufletul meu a rămas şi el gol, cenuşiu…
Au căzut „turnurile gemene” ale Reşiţei dar nimeni nu va pune altceva în loc, ca la tizii americani. Sau, poate, va pune cineva, ceva…
A murit „Renk-ul” – mica bijuterie tehnică româno-vest germană. Nu ştiţi toţi, dar I.M. Reşiţa, vestita fabrică de tunuri, este şi ea pe ducă. În comă indusă este şi fosta mare Uzină Constructoare de Maşini şi va fi decuplată de la un obosit plămân artificial, de îndată ce va fi agreată forma finală a necrologului…
Eu ştiu şi că ne-am luptat să păstrăm măcar un furnal din fostul Combinat Siderurgic, furnal răcit de atâta amar de vreme! Furnalele Reşiţei sunt un alt simbol care, ca şi coşurile spulberate, înnobilează heraldica acestor glorioase pământuri. Ele fac parte din Patrimoniul Tehnic de excepţie al siderurgiei multiseculare româneşti.
Păzim vultureşte Muzeul de Locomotive cu abur, unic în Europa, fală a istoriei uzinelor reşiţene, pândit amarnic de „hienele” care poftesc fier vechi şi alămuri cu PEDIGREE… Apropo, ofer bună recompensă persoanei care mai găseşte un capăt de şpan pe drumurile urbei. Şpanul mult, „fără număr, fără număr”, pe care toţi îl purtam, inconştienţi, înfipt perfid în talpa pantofilor! Mi-e dor, ah!, de o pană ca lumea, cu un şpan gros cât degetul, înfipt duşmănos într-un pneu reşapat!…
A rămas, „în picioare” cumva, doar o parte din fosta întreprindere de industrie locală (Întreprinderea de Accesorii Văliug), neinteresantă pentru „ocultă”… Hale mici, vechi, întunecate, ziduri cândva roşii, din cărămidă, netencuite, geamuri sparte ori mătuite de pulberile Aglomeratorului de minereu sau, pur şi simplu, lipsă. Aşa o ştiam. Cândva, îi spuneam, cu alint, Hiroşima.
Azi, Hiroşimele sunt în Reşiţa, mai peste tot, pe unde au ars flăcări, energii, pasiuni… Hiroşima cea adevărată, din îndepărtata Japonie, a avut o cauză: nenorocitul de război… Dar noi? Noi cu cine ne luptăm? Când va răsuna şi la noi „Clopotul Păcii”?
Pesimiştii spuneau cândva, cu vreo două decenii în urmă, ba chiar şi mai demult, că Reşiţa va ajunge o comună cu tramvai. Aiurea! E de mult fără! Ba, nici linia de contact nu mai este… Doar şinele rezistă. Deocamdată…
În definitiv, pe cine să mai care tramvaiul? De unde, până unde? Şi de ce?
Mai vreţi? Nepoatele mele, în săptămâna aceea – „şcoala altfel” – când, spre primăvară, în loc de ore la clasă copiii din cursul primar iau contact cu viaţa, cu economia, cu toate ale ei, au vizitat cu interes (chiar de două ori la rând, ca să aprofundeze cunoştinţele practice…) laminorul de macaroane! Reşiţa produce! Draga mea societate de consum, poftă bună la spaghete Bolognese!
Iar celor ce (presimt eu) mă vor acuza de condamnabilă nostalgie, le spun: huliţi-mă abia când se vor fi năruit cu rea intenţie bunurile făcute cu sudoare şi sacrificii de voi, cu mintea şi cu braţele voastre!
Iată, parcă mi-am mai uşurat sufletul!…
Ei, şi?